ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 29 iunie 2009 reclamantul V.N. a chemat în judecată pârâtul Statul Român ; prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat acesta la plata sumei de 40.000 euro, cu titlul de daune materiale și morale pentru prejudiciul pe i-a fost adus ca urmare a condamnării politice a tatălui său, precum și la plata unei indemnizații lunare de 700 lei, pentru faptul că s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II din cauza stresului provocat de fosta securitate, indemnizație care să-i fie acordată pe toată perioada cât va fi în viață.

În ședința publică din 30 octombrie 2009, reclamantul și-a precizat oral acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 42.000 euro, respectiv câte 7.000 euro pentru fiecare an de detenție executat de tatăl său, precum și la plata sumei de 40.000 euro cu titlul de daune morale și materiale pentru traumele suferite de reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său, precum și la o indemnizație lunară de 700 lei pentru faptul că s-a îmbolnăvit de diabet zaharat. De asemenea, a susținut că față de el regimul comunist nu a luat nici o măsură administrativă, dar a fost tot timpul urmărit și șicanat. Prin sentința civilă nr. 72 din 19 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul V.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

În motivarea sentinței s-a reținut că din cuprinsul Sentinței penale nr. 3048 din 20 septembrie 1950 rezultă că autorul reclamantului, V.D., a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani muncă silnică și la 10 ani degradare civică pentru crime de război, fapte prevăzute și pedepsite de art. 1 lit. d) din Legea nr. 291/1974, modificată prin decretul prezidențial nr. 207/1948 și art. 4 din aceeași lege, cu aplicarea art. 157 C. pen., reținându-se în sarcina sa că fiind jandarm, împreună cu un alt coleg a obligat sub amenințarea armelor trei evrei să intre în Râul Nistru, asistând la înecul acestora. Raportat la această faptă pentru care a fost condamnat autorul reclamantului și care nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, s-a considerat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1, 2, 4 și 5 din Legea nr. 221/2009.

împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul V.N., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă 118 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova s-a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, aducând critici de fond iar prin decizia civilă 897 din 4 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului, reținându-se că decizia este nelegală deoarece a fost pronunțată fără participarea procurorului, deși aceasta era obligatorie în condițiile art. 4 din Legea 221/2009.

Rejudecând acțiunea, prin decizia nr. 248 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a constatat că nu este întemeiată, respingând-o pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 3048 din 20 septembrie 1950 autorul reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani muncă silnică și la 10 ani degradare civică, pentru crime de război, fapte prevăzute și pedepsite de art. 1 lit. d) din Legea nr. 291/1974, modificată prin decretul prezidențial nr. 207/1948 și art. 4 din aceeași lege, cu aplicarea art. 157 C. pen., reținându-se în sarcina sa că fiind jandarm, împreună cu un alt coleg, a obligat Sub amenințarea armelor trei evrei să intre în Râul Nistru, asistând la înecul acestora.

Actul normativ care a stat la baza condamnării autorului nu face parte dintre cele enumerate limitativ prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că nu constituie condamnare politică de drept. în același timp, nu sunt incidente nici prevederile art. 1 alin. (3) din lege, potrivit cu care constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

Din analiza actelor normative indicate rezultă că săvârșirea unor crime de război pentru care s-a aplicat o pedeapsă penală nu are un caracter politic, după cum nici; fapta ce a fost săvârșită de autorul reclamantului, și anume obligarea unor persoane să intre în râul Nistru și asistarea la înecul acestora nu are o conotație politică. Condamnarea cu caracter politic presupune săvârșirea unor fapte de împotrivire la regimul comunist, din care să rezulte dezaprobarea față de măsurile luate 4e acel regim politic, ori în speță autorul a fost condamnat pentru un comportament inuman în raport de alte persoane fizice; Faptul că ultima hotărâre, penală, pronunțată în ultimul grad de jurisdicție, a aparținut Curții Supreme de Justiție sau faptul că pedeapsa a fost executată într-un anumit penitenciar nu constituie elemente pentru a caracteriza condamnarea ca fiind una politică, acest caracter rezultând exclusiv din fapta săvârșită.

Cum toate aceste aspecte rezultă din actele depuse la dosar, administrarea unor probe suplimentare nu este necesară, în condițiile art. 167 C. proc. civ., instanța încuviințând administrarea probelor doar dacă sunt utile, concludente și pertinente. Aspectele de fapt reținute în hotărârea penală de condamnare a autorului nu pot face obiectul judecății în prezenta cauză, respectiva hotărâre intrând în puterea lucrului judecat. Cât privește .capătul de cerere privind despăgubirile solicitate de reclamant în nume propriu, pentru prejudiciul suferit de el anterior anului 1989, instanța reține că la data promovării acțiunii de către reclamant erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text constituind temeiul de drept al cererii Injustiție.

Dispozițiile legale arătate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of. Cum termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituțională echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. Abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului de acces la instanță. În motivarea dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii.

S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate și admiterea cererii introductive. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a arătat că instanța de apel nu avea dreptul să rejudece apelul său, deoarece acesta fusese deja admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, care anulase sentința pronunțată de tribunal, că prin decizia atacată nu s-au respectat îndrumările date prin decizia de casare, depășindu-se astfel atribuțiile puterii judecătorești.

O altă critică privește faptul că, din moment ce din decizia nr. 897 din 4 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că nu constituie condamnare cu caracter politic, de drept, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de autorul reclamantului, instanța de apel este chemată să stabilească în prezentul demers judiciar caracterul politic al condamnării suferite de V.C.D., în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, având obligația de a se pronunța asupra cererii de administrare a probei cu martori. De asemenea, susține că instanța nu s-a pronunțat nici asupra cererii de introducere în cauză a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care nu a răspuns cererii sale de confirmare a caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său și de eliberare a unei copii a propriului dosarul de securitate.

Susține nevinovăția tatălui său în: ce privește fapta pentru care a fost condamnat, împrejurare din care rezultă că, indubitabil, condamnarea are un caracter politic. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curții observă că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

” Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. Critica reclamantului referitoare la împrejurarea că instanța de apel nu mai putea, analiza, în ; rejudecare, apelul său, ca urmare a faptului că acesta fusese deja admis de înalta Curte, nu poate fi primită. Prin decizia nr. 897 din 4 februarie 2011 instanța de recurs a decis că în cauzele de natura celei deduse judecății participarea procurorului este obligatorie, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care conțin o normă imperativă, a cărei nerespectare are drept consecință nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

în raport de acest considerent, ce a făcut inutilă examinarea celorlalte critici, recursul reclamantului a fost admis, a fost anulată sentința apelată și a fost trimisă cauza, pentru evocarea fondului, aceleiași curți de apel. Așadar, apelul reclamantului a fost admis numai sub acest aspect formal, urmând ca fondul dreptului să fie rejudecat de curtea de apel. Pe cale de consecință, instanța de apel avea obligația de a se pronunța asupra apelului, dată fiind forța obligatorie a dispozițiilor deciziei de casare. De altfel, numai în aceste condiții casarea dispusă de instanța de recurs își avea justificarea. Acest motiv de nelegalitate se află în contradicție cu cea de-a doua critică promovată prin recursul pendinte, prin care recurentul-reclamant pare a reproșa instanței de apel tocmai faptul că nu a judecat cauza pe fond și nu s-a pronunțat asupra cererii de administrare de probe.

Modalitatea de apreciere a probelor poate reprezenta, eventual, un motiv de netemeinicie al deciziei atacate, însă în condițiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. O asemenea critică nu poate fi analizată de instanța de recurs. Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de introducere în cauză a unui alt pârât, formulată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, aceasta nu poate fi primită, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., ce nu permit schimbarea cadrului procesual în apel.

În pofida susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat condamnarea suferită de autorul acestuia, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, constatând că aceasta nu poate fi caracterizată drept condamnare cu caracter politic, ce ar atrage incidența normei speciale și a reținut, în mod legal, că vinovăția autorului reclamantului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat nu poate face obiectul cauzei de față, hotărârea penală fiind intrată în puterea lucrului judecat. Cum prin decizia de casare s-a reținut că în cauză nu este vorba despre o condamnare politică de drept, instanța este chemată să stabilească în pricina pendinte caracterul condamnării suferite de autorul reclamantului, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 1 alin. (3) din actul normativ menționat „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Or, fapta reținută în sarcina autorului recurentului-reclamant, constând în comportament inuman în raport de alte persoane fizice, nu poate fi, în niciun caz, o acțiune cu conotație politică, săvârșită împotriva regimului comunist,, din care; să rezulte dezaprobarea față de acest regim. Prin cererea de recurs: reclamantul solicită în mod expres obligarea Statului Român la plata sumei de 40.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului personal suferit în perioada iunie 1950 - iunie 1956, în care tatăl său a fost închis, însă nu formulează nicio critică cu privire la statuările instanței de apel cu privire la acest capăt de cerere. În aceste condiții, cum recursul nu are caracter devolutiv, Înalta Curte nu poate analiza dezlegarea dată prin hotărârea atacată cu privire la acest petit.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.N. împotriva deciziei nr. 248 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.