ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3452/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Mehedinți la data de 29 iunie 2009

reclamantul V.N. a chemat în judecată pârâtul Statul

Român

;

prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărâre

judecătorească să fie obligat acesta la plata sumei de 40.000 euro, cu titlul

de daune materiale și morale pentru prejudiciul pe i-a fost adus ca urmare a

condamnării politice a tatălui său, precum și la plata unei indemnizații lunare

de 700 lei, pentru faptul că s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II din cauza

stresului provocat de fosta securitate, indemnizație care să-i fie acordată pe

toată perioada cât va fi în viață.

În ședința publică din 30 octombrie 2009,

reclamantul și-a precizat oral acțiunea, solicitând obligarea pârâtului la

plata de daune morale în cuantum de 42.000 euro, respectiv câte 7.000 euro

pentru fiecare an de detenție executat de tatăl său, precum și la plata sumei

de 40.000 euro cu titlul de daune morale și materiale pentru traumele suferite

de reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său, precum și la o indemnizație

lunară de 700 lei pentru faptul că s-a îmbolnăvit de diabet zaharat. De

asemenea, a susținut că față de el regimul comunist nu a luat nici o măsură

administrativă, dar a fost tot timpul urmărit și șicanat.

Prin sentința civilă nr. 72 din 19

februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți

s-a respins acțiunea precizată

formulată de reclamantul V.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București.

În motivarea sentinței s-a reținut că

din cuprinsul Sentinței penale nr. 3048 din 20 septembrie 1950 rezultă că

autorul reclamantului, V.D., a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani muncă

silnică și la 10 ani degradare civică pentru crime de război, fapte prevăzute

și pedepsite de art. 1 lit. d) din Legea nr. 291/1974, modificată prin decretul

prezidențial nr. 207/1948 și art. 4 din aceeași lege, cu aplicarea art. 157 C.

pen., reținându-se în sarcina sa că fiind jandarm, împreună cu un alt coleg a

obligat sub amenințarea armelor trei evrei să intre în Râul Nistru, asistând la

înecul acestora.

Raportat la această faptă pentru care

a fost condamnat autorul reclamantului și care nu reprezintă o condamnare cu

caracter politic, s-a considerat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art.

1, 2, 4 și 5 din Legea nr. 221/2009.

împotriva acestei sentințe, în termen

legal a declarat apel reclamantul V.N., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă 118 din 20 aprilie

2010 a Curții de Apel Craiova s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, aducând critici de fond iar prin decizia civilă 897 din 4

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a

casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului, reținându-se că

decizia este nelegală deoarece a fost pronunțată fără participarea

procurorului, deși aceasta era obligatorie în condițiile art. 4 din Legea

221/2009.

Rejudecând acțiunea, prin decizia nr. 248

din 17 mai 2011 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a constatat că nu este întemeiată,

respingând-o pentru următoarele

considerente:

Prin sentința penală nr. 3048 din 20

septembrie 1950 autorul reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani

muncă silnică și la 10 ani degradare civică, pentru crime de război, fapte

prevăzute și pedepsite de art. 1 lit. d) din Legea nr. 291/1974, modificată

prin decretul prezidențial nr. 207/1948 și art. 4 din aceeași lege, cu

aplicarea art. 157 C. pen., reținându-se în sarcina sa că fiind jandarm,

împreună cu un alt coleg, a obligat Sub amenințarea armelor trei evrei să intre

în Râul Nistru, asistând la înecul acestora.

Actul normativ care a stat la baza

condamnării autorului nu face parte dintre cele enumerate limitativ prin art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că nu constituie condamnare politică

de drept.

în același timp, nu sunt incidente

nici prevederile art. 1 alin. (3) din lege, potrivit cu care constituie

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,

dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 568/2001.

Din analiza actelor normative indicate

rezultă că săvârșirea unor crime de război pentru care s-a aplicat o pedeapsă

penală nu are un caracter politic, după cum nici; fapta ce a fost săvârșită de

autorul reclamantului, și anume obligarea unor persoane să intre în râul Nistru

și asistarea la înecul acestora nu are o conotație politică.

Condamnarea cu caracter politic

presupune săvârșirea unor fapte de împotrivire la regimul comunist, din care să

rezulte dezaprobarea față de măsurile luate 4e acel regim politic, ori în speță

autorul a fost condamnat pentru un comportament inuman în raport de alte

persoane fizice;

Faptul că ultima hotărâre, penală,

pronunțată în ultimul grad de jurisdicție, a aparținut Curții Supreme de

Justiție sau faptul că pedeapsa a fost executată într-un anumit penitenciar nu

constituie elemente pentru a caracteriza condamnarea ca fiind una politică,

acest caracter rezultând exclusiv din fapta săvârșită.

Cum toate aceste aspecte rezultă din

actele depuse la dosar, administrarea unor probe suplimentare nu este necesară,

în condițiile art. 167 C. proc. civ., instanța încuviințând administrarea

probelor doar dacă sunt utile, concludente și pertinente. Aspectele de fapt

reținute în hotărârea penală de condamnare a autorului nu pot face obiectul

judecății în prezenta cauză, respectiva hotărâre intrând în puterea lucrului

judecat.

Cât privește .capătul de cerere

privind despăgubirile solicitate de reclamant în nume propriu, pentru

prejudiciul suferit de el anterior anului 1989, instanța reține că la data

promovării acțiunii de către reclamant erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor cărora

li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic să solicite

acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text

constituind temeiul de drept al cererii Injustiție.

Dispozițiile legale arătate au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

potrivit art. 31 alin. (1) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (1) din

Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională duce la încetarea efectelor textului de lege după 45 zile de

la publicarea deciziei în M. Of.

Cum termenul de 45 zile prevăzut de

textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma

legală cu dispozițiile legii fundamentale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituțională

echivalând cu inexistența normei juridice.

Potrivit principiului aplicării

imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în

vigoare la data când soluționează cauza, fiind inadmisibil în cauză ca legea

veche să ultraactiveze. Abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de

drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului de acces

la instanță.

În motivarea dată de Curtea

Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității textului de

lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că

despăgubirile morale reglementate de Legea nr. 221/2009 nu au un caracter

drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele

produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași

tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin. (1) lit.

a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată

prin art. 1 alin. (3) din Constituție.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs reclamantul,

solicitând

modificarea în tot a deciziei atacate și admiterea cererii introductive. A

invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a arătat că

instanța de apel nu avea dreptul să rejudece apelul său, deoarece acesta fusese

deja admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, care anulase sentința

pronunțată de tribunal, că prin decizia atacată nu s-au respectat îndrumările

date prin decizia de casare, depășindu-se astfel atribuțiile puterii

judecătorești.

O altă critică privește faptul că, din

moment ce din decizia nr. 897 din 4 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție rezultă că nu constituie condamnare cu caracter politic, de drept,

în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de

autorul reclamantului, instanța de apel este chemată să stabilească în

prezentul demers judiciar caracterul politic al condamnării suferite de V.C.D.,

în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, având obligația de a se

pronunța asupra cererii de administrare a probei cu martori. De asemenea,

susține că instanța nu s-a pronunțat nici asupra cererii de introducere în

cauză a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care nu a

răspuns cererii sale de confirmare a caracterului politic al condamnării

suferite de tatăl său și de eliberare a unei copii a propriului dosarul de securitate.

Susține nevinovăția tatălui său în: ce privește fapta pentru care a fost

condamnat, împrejurare din care rezultă că, indubitabil, condamnarea are un

caracter politic.

Analizând recursul în limitele

criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta Curții observă că

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este

incident în cauză. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevăd

posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

”

Referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății al cărui înțeles „lămurit și

vădit neîndoielnic” privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Critica reclamantului referitoare la

împrejurarea că instanța de apel nu mai putea, analiza, în

;

rejudecare, apelul său, ca urmare a faptului că acesta fusese deja admis de

înalta Curte, nu poate fi primită.

Prin decizia nr. 897 din 4 februarie

2011 instanța de recurs a decis că în cauzele de natura celei deduse judecății

participarea procurorului este obligatorie, în raport de dispozițiile art. 4 alin.

(5) din Legea nr. 221/2009, care conțin o normă imperativă, a cărei

nerespectare are drept consecință nulitatea hotărârii astfel pronunțate. în

raport de acest considerent, ce a făcut inutilă examinarea celorlalte critici,

recursul reclamantului a fost admis, a fost anulată sentința apelată și a fost

trimisă cauza, pentru evocarea fondului, aceleiași curți de apel.

Așadar, apelul reclamantului a fost

admis numai sub acest aspect formal, urmând ca fondul dreptului să fie

rejudecat de curtea de apel. Pe cale de consecință, instanța de apel avea

obligația de a se pronunța asupra apelului, dată fiind forța obligatorie a

dispozițiilor deciziei de casare. De altfel, numai în aceste condiții casarea

dispusă de instanța de recurs își avea justificarea.

Acest motiv de nelegalitate se află în

contradicție cu cea de-a doua critică promovată prin recursul pendinte, prin

care recurentul-reclamant pare a reproșa instanței de apel tocmai faptul că nu

a judecat cauza pe fond și nu s-a pronunțat asupra cererii de administrare de

probe. Modalitatea de apreciere a probelor poate reprezenta, eventual, un motiv

de netemeinicie al deciziei atacate, însă în condițiile abrogării pct. 10 al art.

304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

O asemenea critică nu poate fi

analizată de instanța de recurs.

Cât privește critica potrivit căreia

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de introducere în cauză a unui

alt pârât, formulată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, aceasta

nu poate fi primită, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

ce nu permit schimbarea cadrului procesual în apel.

În pofida susținerilor recurentului,

instanța de apel a analizat condamnarea suferită de autorul acestuia, în raport

de dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, constatând că

aceasta nu poate fi caracterizată drept condamnare cu caracter politic, ce ar

atrage incidența normei speciale și a reținut, în mod legal, că vinovăția autorului

reclamantului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat nu poate

face obiectul cauzei de față, hotărârea penală fiind intrată în puterea

lucrului judecat.

Cum prin decizia de casare s-a reținut

că în cauză nu este vorba despre o condamnare politică de drept, instanța este

chemată să stabilească în pricina pendinte caracterul condamnării suferite de

autorul reclamantului, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 1 alin. (3) din actul

normativ menționat „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și

condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare”. Or, fapta reținută în sarcina autorului

recurentului-reclamant, constând în comportament inuman în raport de alte

persoane fizice, nu poate fi, în niciun caz, o acțiune cu conotație politică,

săvârșită împotriva regimului comunist,, din care; să rezulte dezaprobarea față

de acest regim.

Prin cererea de recurs: reclamantul

solicită în mod expres obligarea Statului Român la plata sumei de 40.000 euro

reprezentând contravaloarea prejudiciului personal suferit în perioada iunie

1950 - iunie 1956, în care tatăl său a fost închis, însă nu formulează nicio

critică cu privire la statuările instanței de apel cu privire la acest capăt de

cerere.

În aceste condiții, cum recursul nu

are caracter devolutiv, Înalta Curte nu poate analiza dezlegarea dată prin

hotărârea atacată cu privire la acest petit.

Pentru toate aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul V.N. împotriva deciziei nr. 248 din 17 mai 2011 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 mai 2012.