ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 85/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea adresată acestei

instanțe la data de 07 iulie 2010, reclamantul B.N. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru a fi obligat la plata

sumei de 500.000 euro,daune morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea

sa politică.

A arătat că prin sentința nr. 1006 din 19 octombrie 1950 a Tribunalului

Militar București, a fost judecat și condamnat la 10 ani de închisoare corecțională,

cu confiscarea averii, fiind închis la penitenciarul din A. și J. unde a îndurat

foame, frig, bătăi, umilințe, fiind pus la muncă la minele de la B.S.

Prin sentința civilă nr. 559 din 15 octombrie

2010, pronunțată de TribunalulMehedinți, în Dosarul nr. 5454/101/2010, s-a admis

în parte acțiunea privind pe reclamantul B.N., domiciliat în D.T.S., jud.Mehedinți,

și pe pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul la plata sumei de 10.000

euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant.

În considerentele sentinței s-a reținut

că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de

drept condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru fapta prev.

de art. 267 C. pen., astfel că, având în vedere și disp. art. 5 alin. (1) lit.

a) din lege, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada că a fost condamnat

abuziv de către regimul comunist,prin privarea acestuia de libertate o perioadă

de aproximativ de 6 ani, fiindu-i produs un prejudiciu moral pentru care se apreciază

că o indemnizație în cuantum de 10.000 de euro, este o compensație justă, suma de

500.000 euro solicitată, fiind exagerată.

Împotriva acestei sentințe civile, în

termen legal, au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta criticând-o pentru

nelegalitate.

Apelantul reclamant a susținut în esență

că suma acordată de prima instanță cu titlu de daune morale în temeiul OUG nr. 62/2010

este foarte mică, iar prin decizia nr. 1354/2010 a Curții constituționale, actul

normativ mai sus menționat a fost declarat neconstituțional.

A solicitat admiterea apelului, schimbarea

sentinței civile, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.

Apelanta pârâtă a criticat sentința civilă

, susținând că în prezent nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale,

întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 teza I din legea 221/2009.

S-a criticat soluția adoptată de prima

instanță și sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acordarea cheltuielilor

de judecată, arătându-se că în raport de simplitatea și durata cauzei , precum și

volumul de muncă prestat de apărător, se impunea a se face aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și a se reduce onorariu de avocat.

Curtea de Apel Craiova prin decizia

nr. 74 din 7 februarie 2011 a respins apelul reclamantului, a admis apelul Statului

Român, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea.

În considerentele hotărârii s-a reținut

că, la data promovării acțiunii de către reclamant erau în vigoare dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor

condamnate politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul

de drept al cererii în justiție.

Dispozițiile legale arătate au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010. Ulterior acestei date, Curtea Constituțională

a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția.

În atare situație, instanța trebuie să

aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile

art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează

efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui

termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

La data soluționării apelului de față,

termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul

să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea

echivalând cu inexistența normei juridice.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a

declarat recurs reclamantul invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul reclamant critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale

este abuzivă, având în vedere că recurentul reclamant a fost victima unui regim

criminal iar acum este victima unor artificii juridice.

Examinând criticile formulate prin intermediul

cererii de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:

Prin deciziile din 21 octombrie 2010

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor

de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede

că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile

și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru

viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta

le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân

supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în

vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite

de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații

juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării

lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului,

în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există

și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia

din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai,

nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl

explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea

sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată”

și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale

și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene

nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce

nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate,

s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile Curții Constituționale

sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei

civile nr. 74 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.