ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2718/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 192 din 04 martie 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul T.I., având ca obiect pretenții, în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin sentințele penale nr. 120 din 07 iulie 1966 și nr. 33 din 27 februarie 1968 pronunțate de către Tribunalul Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare, și, respectiv, 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la incorporare, cu motivarea că inculpatul refuză să fie încorporat, întrucât face parte din secta religioasă interzisă „M.I.". Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, respectiv constatarea caracterului politic al condamnărilor penale suferite de reclamant., instanța a constata că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România", aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2009, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.

Prevederile prezentei ordonanțe de urgenta nu se aplica persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit ca au desfășurat o activitate fascista în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel. Or, fapta săvârșită de către reclamant și pentru care acesta a fost condamnat nu se încadrează în prevederile indicate mai sus, pentru următoarele considerente: Constituția României adoptată în anul 1965 garanta în cuprinsul art. 30 libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, dar tot atât de real este că art. 40 instituia obligația pentru toți cetățenii de a îndeplini serviciul militar. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat există și în prezent în Codul penal, nefiind abrogată expres.

Și actuala Constituție prevede ca obligație a cetățenilor români aceea de a apăra țara (art. 55). Forma prin care se realizează această obligație cuprinde și pe aceea de a desăvârși pregătirea militară și, în caz de nevoie, de participare la forțele armate ale statului. Aceasta presupune inclusiv obligația de a primi armă și a o folosi. A interpreta în alt mod această obligație, s-ar ajunge la golirea de conținut a acestei obligații, respectiv la o negare a sa. Prin urmare, s-a conchis că nu se poate aprecia că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponentă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracțiuni încă sunt în vigoare în Codul penal, iar condamnările în baza acestor texte legale au fost pronunțate și după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.

Pe de altă parte, s-a reținut că, prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, așa cum prevede art. 1 alin. (1) din Decretul Lege nr. 118/1990.

Este real că acest recurs în interesul legii a fost pronunțat pentru aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere de la 06 martie 1945 și condamnate pentru infracțiuni politice, însă incidența acestui decret în aprecierea caracterului politic al condamnărilor trebuie avută în vedere la aplicarea Legii nr. 221/2009, deoarece în art. 5 al Legii nr. 221/2009 se arată faptul că la stabilirea despăgubirilor se vor avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin decizia civilă nr. 181/ A din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul T.I.

împotriva sentinței civile nr. 192 din 04 martie 2010 a Tribunalului Cluj, reținând, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiința, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Articolul 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, prevede că „Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. ” Chiar dacă temeiul prezentei acțiuni nu îl constituie dispozițiile din Decretul-Lege nr. 118/1990 și deci nu sunt direct aplicabile cele statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, însă trebuie constatat că ambele acte normative au același scop, repararea în diferite moduri a prejudiciilor suferite ca urmare a unor condamnări politice, și definesc în același fel astfel de condamnări.

Or, nu se poate admite ca sub imperiul unei legi o condamnare să fie considerată politică, iar sub imperiul unei alte legi, dar după aceleași criterii, un același fel de condamnare să nu mai fie considerată condamnare politică. S-a mai constatat, că problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia.

Deși la data condamnării reclamantului, în anul 1966, statul roman nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Deși apelantul a arătat că și Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin adresa nr. 121951/2009, a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare, nesupunere la încorporare, nesupunere la ordinele superiorilor din motive religioase, ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-și alege și de a practica în mod liber credința sau religia, acordând persoanelor care au suferit astfel de condamnări calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, nici această critică nu a fost primită, cu motivarea că acest caracter este stabilit de către instanță, în înțelesul și cu finalitatea prevăzută de O.U.G.

nr. 214/2009, iar nu de către o comisie. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.I., iar în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumera condamnările care au de drept un caracter politic, astfel că pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de lege penală, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător in rezistența anticomunistă, instanței îi revine rolul de a constatata caracterul politic al condamnărilor, în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate; că decizia nr. 32/2009, invocata de instanța de apel in motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 si nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținuta sa administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării; că atât instanța de fond, cât și cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999; că, potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii ci de scopul urmărit în săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999, și că este absolut irelevant daca dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar și dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

S-a conchis, că, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din formularea textului de lege potrivit căruia constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțata în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999; că, prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) si alin. (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic si a vocației la masuri reparatorii a fost extinsa prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția evidentă a legiuitorului fiind aceea de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege, ceea ce rezultă și din expunerea de motive a acestui act normativ, potrivit cărora, „există o serie de persoane ale căror condamnări de natura politică își produc in continuare efectele dat fiind ca faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt si astăzi prevăzute de legea penală si nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept", precum și din conținutul art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, potrivii căruia „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (.) d) respectarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile si politice, economice, sociale si culturale". Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și, respectiv 5 ani închisoare prin sentințele penale nr. 120 din 07 iulie 1966 și nr. 33 din 27 februarie 1968 pronunțate de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare.

Prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestor condamnări și, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, să fie obligat Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 900.000 euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Deși nu arată expres, în principal, recurentul - reclamant critică decizia recurată pentru neegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând că greșit instanțele de fond și apel nu au constata caracterul politic al condamnării sale pentru fapta de neprezentare la încorporare, prevăzută și sancționată prin Codul penal.

Această critică este nefondată, întrucât scopul infracțiunii pentru care reclamantul acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, potrivit cărora „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic: propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine socială”.

Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, al cărei obiect juridic l-a prezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională, fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase. Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ține strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, de apărare a țării, iar, prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase.

Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut instanțele de fond și apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Critica potrivit căreia instanța de apel greșit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/20098 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a arătat considerentele pentru care a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și, ca argument hotărâtor, a reținut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/12990, republicat, act normativ cu caracter reparator, ca și Legea nr. 221/2009.

Mai mult, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, o condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, aceeași condamnare să fie considerată ca fiind de natură politică. Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză și nu pot fi încadrate într-unui din motivele de recurs strict și limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant T.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 181/ A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.