ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6746/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6746/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 656 din 23 octombrie

2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul

T.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 415 pronunțată la 30 iulie 1971

de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 370/1971 în temeiul art. 354 alin. (2)

C. pen., reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de

neprezentare la încorporare.

Pentru a pronunța această

hotărâre s-a avut în vedere că inculpatul a refuzat să fie încorporat întrucât,

așa cum a recunoscut, ceea ce l-a determinat să comită fapta este apartenența sa

la organizația „M.I.” ale cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.

Nu se poate aprecia, că

refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponență

fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste

infracțiuni, încă mai sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor

texte legale au fost pronunțate și după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate

afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.

Aspectele legate de modalitatea

de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi,

nu schimbă caracterul condamnării, element esențial al prevederilor art. 1

alin. (3) din această lege.

Referitor la hotărârile

judecătorești pronunțate de alte instanțe, care fac aplicabilitatea O.G. nr. 214/1999

în cazul unor astfel de condamnări, instanța a reținut că argumentele de fapt și

de drept expuse, pentru a califica această condamnare, ca fiind una din cele prevăzute

în art. 1 alin. (3) Legea nr. 221/2009, nu au nici o susținere, fiind simple constatări

ale instanței. De altfel, în actuala legislație practica judiciară nu este considerată

izvor de drept.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul T.V., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii

în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, constatându-se caracterul

politic al condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 415 din 30 iulie

1971 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, obligarea Statului Rămân la plata daunelor

morale în cuantum de 90.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia civilă

nr. 58/A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantul T.V..

În motivarea soluției,

instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 32/2009 s-a admis recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) lit. a) Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările

și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354

C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate

pentru persoanele persecutate din motive politice.

Cele reținute în motivarea

Deciziei nr. 32/2009 sunt argumente pertinente și pe deplin valabile în prezenta

cauză.

Cum în discuție sunt infracțiunile

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., se cere arătat că faptele persoanelor care,

din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel

mai frecvent determinate de apartenența la Organizația Religioasă "M.I.")

au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. (neprezentare la încorporare

sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea)

atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea

unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Așezarea acestor texte

în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere

obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare

la capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel

de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul

suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi la îndeplinirea

unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Condamnările pentru cele

două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios,

ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea

și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

În jurisprudența recentă,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la o condamnare dispusă în anul

2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință,

determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "M.I.",

a concluzionat că art. 9 Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4

parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu

din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului

militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional

și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada

postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui

profesionist.

Dovedirea caracterului

politic al condamnării suferite de către acesta nu se poate face cu probele solicitate

de către apelant, iar, pentru ca proba să fie pertinentă, trebuie să ducă la indicarea

săvârșirii infracțiunilor în scopul indicat de art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/2009,

la care face trimitere art. 1 alin. (3) Legea nr. 221/2009, ori probele indicate

de apelant nu pot avea această finalitate dat fiind cele arătate mai sus.

Mai arată apelantul că

și Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

prin adresa din 2009 a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru

neprezentare la încorporare și nesupunere la încorporare. Nici acest motiv de apel

nu poate fi primit dat fiind că acest caracter este stabilit de către instanță,

în înțelesul și cu finalitatea prevăzută de O.U.G. nr. 214/2009, iar nu de către

o comisie.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant T.V.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat

de alin. (1) al art. 24 Constituția României.

În motivarea recursului

s-a arătat că, printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată cu cererea

de chemare în judecată, atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au considerat

lămurite, respingând cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri și a probei

testimoniale și au rămas în pronunțare, având în vedere strict dispozițiile deciziei

nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii, decizie care vizează aplicarea

unitară a Decretului-lege nr. 118/1990.

Având în vedere că Legea

nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările

care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări instanței îi

revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute

de art. 4 Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate.

Faptul că în prezenta

cauză nu s-au încuviințat probele solicitate de petent, prin avocat, și nici nu

s-au luat măsurile prevăzute de art. 4 Legea nr. 221/2009 care obligau, pentru dovedirea

caracterului politic al condamnării suferite de către reclamant, la efectuarea de

demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare, care ar fi dovedit

măsurile de cercetare și de urmărire dispuse de către organele de securitate înainte

și după condamnare, dovedește că hotărârea atacată este dată cu încălcarea Legii

nr. 221/2009 și a art. 24 Constituția României și a Convenției Europene a Drepturilor

Omului care garantează dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Decizia nr. 32/2009, invocată

de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea

unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, cele

două instanțe fundamentându-și întreaga motivare pe susținerile pârâtei din întâmpinare,

care califică condamnarea suferită de petent ca fiind una de drept comun.

În încercarea autorităților

de la acea vreme de a-l determina să renunțe la credință, o lungă perioadă de timp

a fost urmărit și cercetat de către organele de securitate întrucât se considera

că organizația interzisă "M.I." urmărea schimbarea ordinii socialiste

existente în stat, faptele fiind considerate deosebit de grave deoarece erau forma

sub care elemente ostile regimului caută să frâneze opera de construire a socialismului.

Apărarea principiilor și a conștiinței religioase erau considerate ca propagandă

împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C.

pen. în vigoare la acea vreme.

Cu toate că libertatea

convingerilor religioase era un drept constituțional, statul sancționa penal în

perioada comunistă neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitatea

legală adepților acestui cult la o alternativă la prestarea serviciului militar,

ceea ce dovedește politica regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina

partidului comunist de natură ateistă. Prin urmare, refuzul de a primi arma datorat

convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor

statului comunist totalitar.

În aceste împrejurări,

condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase, care și-au

exprimat în mod fățiș convingerile religioase și au suportat rigorile legii penale,

au un evident caracter politic.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 al Legii

nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau

după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar

instaurat la data de 6 martie 1945.

Potrivit art. 1 alin.

(3) și (4), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte

prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre

scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/1999 (respectiv:

exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului

de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea

principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea

ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de

aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă

ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Caracterul politic al

condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească.

Legea impune astfel ca

instanța să constate, în mod definitiv, că fapta pentru care a avut loc condamnarea

a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945.

Recurentul a fost condamnat

la 3 ani închisoare, în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea

de neprezentare la încorporare, deoarece a refuzat să fie încorporat motivat de

apartenența sa la organizația „M.I.” ale cărei precepte îi interzic să satisfacă

serviciul militar.

Recurentul susține că

refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență

neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Prin decizia în interesul

legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că, în interpretarea

și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) Decretul-Lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de

art. 334 și 354 din C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia

de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea recurentului

se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului de

încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul religios „M.I.”, situația

de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului

în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în vedere în susținerea acestei

soluții pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect

au apreciat ambele instanțe de fond. Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație

și Justiție se justifică prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia

sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul

legii vizează alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea

în care ar fi solicitată să se pronunțe, în recurs în interesul legii, asupra dispozițiilor

art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiași infracțiuni

de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare.

Instanța de apel a făcut

o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul

că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire față de regimul totalitar

instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase,

care a atras o sancțiune care nu este specifică regimului dictatorial. O astfel

de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice, nefiind

specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor

Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath c/a R.F.G. 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei,

11 octombrie 1984, A. c/a Elveției, 9 mai 1984, în sensul inexistenței caracterului

politic al unei astfel de condamnări.

Așadar, restrângerea libertății

de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până

la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel

cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o eventuală

represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare

nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a

datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în sensul menționat în

art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase.

Deși recurentul susține

că politica regimului comunist era aceea de a nu se accepta decât doctrina partidului

comunist de natură ateistă și, prin urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor

religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului

comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noțiunii de împotrivire față de

regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care face referire

art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 și care se referă la dezavuarea directă a

idealurilor politice ale comunismului.

Înalta Curte apreciază

că instanța de apel a făcut o corectă interpretare asupra caracterului politic al

condamnării, preluând motivarea deciziei nr. 32/2009 a secțiilor unite al Înaltei

Curți de Casație și Justiție care, referindu-se la aceeași ipoteză, însă prin raportare

la prevederile Decretului- lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate

pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334

și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice.

Existând identitate de

situații premisă între cea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 32/2009

și cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei acțiuni, considerentele deciziei

nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru identitate de raționament

juridic. Forța probantă a unei astfel de motivări, deși nu este cea prevăzută de

art. 329 C. proc. civ., în sensul că are caracter obligatoriu pentru cauzele identice

viitoare, este totuși suficientă în a tranșa asupra caracterului politic al condamnării.

În acest context, încuviințarea

și administrarea unor noi probe cu înscrisuri și martori, cu privire la măsurile

de cercetare și urmărire dispuse de organele de securitate înainte și după condamnare,

în scopul dovedirii caracterului politic al condamnării era neconcludentă.

Luând în considerare că

această condamnare viza o infracțiune de drept comun, prin care se încălca libertatea

de conștiință prin impunerea obligativității serviciului militar, fără a prevedea

alternativa prestării unei alte activități sociale, probele solicitate erau neconcludente,

deoarece nu vizau natura condamnării, ci eventuale abuzuri săvârșite corelativ aplicării

acesteia.

Pentru aceste argumente,

Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, astfel

că recursul urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva deciziei nr. 58/A din 26 februarie

2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 10 decembrie 2010.