ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6746/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 656 din 23 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 415 pronunțată la 30 iulie 1971 de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 370/1971 în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen., reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare. Pentru a pronunța această hotărâre s-a avut în vedere că inculpatul a refuzat să fie încorporat întrucât, așa cum a recunoscut, ceea ce l-a determinat să comită fapta este apartenența sa la organizația „M.I.” ale cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.

Nu se poate aprecia, că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponență fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracțiuni, încă mai sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunțate și după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România. Aspectele legate de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării, element esențial al prevederilor art. 1 alin. (3) din această lege. Referitor la hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe, care fac aplicabilitatea O.G.

nr. 214/1999 în cazul unor astfel de condamnări, instanța a reținut că argumentele de fapt și de drept expuse, pentru a califica această condamnare, ca fiind una din cele prevăzute în art. 1 alin. (3) Legea nr. 221/2009, nu au nici o susținere, fiind simple constatări ale instanței. De altfel, în actuala legislație practica judiciară nu este considerată izvor de drept. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul T.V., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, constatându-se caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 415 din 30 iulie 1971 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, obligarea Statului Rămân la plata daunelor morale în cuantum de 90.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia civilă nr. 58/A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul T.V.. În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 32/2009 s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Cele reținute în motivarea Deciziei nr. 32/2009 sunt argumente pertinente și pe deplin valabile în prezenta cauză. Cum în discuție sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., se cere arătat că faptele persoanelor care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la Organizația Religioasă "M.I.") au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării. Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală. Condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

În jurisprudența recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Dovedirea caracterului politic al condamnării suferite de către acesta nu se poate face cu probele solicitate de către apelant, iar, pentru ca proba să fie pertinentă, trebuie să ducă la indicarea săvârșirii infracțiunilor în scopul indicat de art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) Legea nr. 221/2009, ori probele indicate de apelant nu pot avea această finalitate dat fiind cele arătate mai sus. Mai arată apelantul că și Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă prin adresa din 2009 a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare și nesupunere la încorporare. Nici acest motiv de apel nu poate fi primit dat fiind că acest caracter este stabilit de către instanță, în înțelesul și cu finalitatea prevăzută de O.U.G.

nr. 214/2009, iar nu de către o comisie. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant T.V. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat de alin. (1) al art. 24 Constituția României. În motivarea recursului s-a arătat că, printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată cu cererea de chemare în judecată, atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au considerat lămurite, respingând cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri și a probei testimoniale și au rămas în pronunțare, având în vedere strict dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990.

Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate.

Faptul că în prezenta cauză nu s-au încuviințat probele solicitate de petent, prin avocat, și nici nu s-au luat măsurile prevăzute de art. 4 Legea nr. 221/2009 care obligau, pentru dovedirea caracterului politic al condamnării suferite de către reclamant, la efectuarea de demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare, care ar fi dovedit măsurile de cercetare și de urmărire dispuse de către organele de securitate înainte și după condamnare, dovedește că hotărârea atacată este dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009 și a art. 24 Constituția României și a Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Decizia nr. 32/2009, invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, cele două instanțe fundamentându-și întreaga motivare pe susținerile pârâtei din întâmpinare, care califică condamnarea suferită de petent ca fiind una de drept comun. În încercarea autorităților de la acea vreme de a-l determina să renunțe la credință, o lungă perioadă de timp a fost urmărit și cercetat de către organele de securitate întrucât se considera că organizația interzisă "M.I." urmărea schimbarea ordinii socialiste existente în stat, faptele fiind considerate deosebit de grave deoarece erau forma sub care elemente ostile regimului caută să frâneze opera de construire a socialismului.

Apărarea principiilor și a conștiinței religioase erau considerate ca propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea vreme. Cu toate că libertatea convingerilor religioase era un drept constituțional, statul sancționa penal în perioada comunistă neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitatea legală adepților acestui cult la o alternativă la prestarea serviciului militar, ceea ce dovedește politica regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă. Prin urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

În aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase, care și-au exprimat în mod fățiș convingerile religioase și au suportat rigorile legii penale, au un evident caracter politic.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Conform art. 1 al Legii nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Potrivit art. 1 alin. (3) și (4), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) O.U.G.

nr. 214/1999 (respectiv: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească. Legea impune astfel ca instanța să constate, în mod definitiv, că fapta pentru care a avut loc condamnarea a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Recurentul a fost condamnat la 3 ani închisoare, în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, deoarece a refuzat să fie încorporat motivat de apartenența sa la organizația „M.I.” ale cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar. Recurentul susține că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Prin decizia în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul religios „M.I.”, situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în vedere în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanțe de fond.

Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție se justifică prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunțe, în recurs în interesul legii, asupra dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiași infracțiuni de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare. Instanța de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire față de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune care nu este specifică regimului dictatorial.

O astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice, nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath c/a R.F.G. 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984, A. c/a Elveției, 9 mai 1984, în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de condamnări. Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase. Deși recurentul susține că politica regimului comunist era aceea de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă și, prin urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noțiunii de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 și care se referă la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare asupra caracterului politic al condamnării, preluând motivarea deciziei nr. 32/2009 a secțiilor unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție care, referindu-se la aceeași ipoteză, însă prin raportare la prevederile Decretului- lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice. Existând identitate de situații premisă între cea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 32/2009 și cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei acțiuni, considerentele deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru identitate de raționament juridic.

Forța probantă a unei astfel de motivări, deși nu este cea prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că are caracter obligatoriu pentru cauzele identice viitoare, este totuși suficientă în a tranșa asupra caracterului politic al condamnării. În acest context, încuviințarea și administrarea unor noi probe cu înscrisuri și martori, cu privire la măsurile de cercetare și urmărire dispuse de organele de securitate înainte și după condamnare, în scopul dovedirii caracterului politic al condamnării era neconcludentă. Luând în considerare că această condamnare viza o infracțiune de drept comun, prin care se încălca libertatea de conștiință prin impunerea obligativității serviciului militar, fără a prevedea alternativa prestării unei alte activități sociale, probele solicitate erau neconcludente, deoarece nu vizau natura condamnării, ci eventuale abuzuri săvârșite corelativ aplicării acesteia.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, astfel că recursul urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva deciziei nr. 58/A din 26 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2010.