ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3600/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3600/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond.

Tribunalul Cluj prin sentința civilă

nr. 655/2009 din 23 octombrie 2009 a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul

C.A. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având drept obiect

pretenții în temeiul Legii nr. 221/2004.

În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut

în esență următoarele:

Prin sentința civilă nr. 134 pronunțată

la 26 decembrie 1962, de Tribunalul Militar Cluj, în temeiul art. 512 alin. (1)

Codul Justiției Militare, reclamantul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională,

pentru delictul de nesupunere la încorporare, avându-se în vedere că inculpatul

refuză să fie încorporat, întrucât face parte din Gruparea M.I., credință ce nu-i

îngăduie a-și îndeplini obligațiile militare.

Instanța a verificat dacă în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, respectiv constatarea

caracterului politic al condamnării penale suferite de reclamant și dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii,

cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea

celor care au deținut puterea politică;

Tribunalul a constatat că fapta săvârșită

de către reclamant și pentru care a fost condamnat, nu se încadrează în prevederile

menționate și ca urmare a apreciat că nu este incident art. 2 alin. (1) lit. d)

și e), plecând de la următoarele considerente:

Constituția României adoptată în anul 1965

garanta în cuprinsul art. 30 libertatea conștiinței și libertatea cultului religios,

dar prin art. 40 al aceleiași Legi fundamentale se instituia totodată obligația

pentru toți cetățenii de a îndeplini serviciul militar.

Infracțiunea pentru care reclamantul a

fost condamnat, există și în prezent în C. pen., nefiind abrogată expres, iar actuala

Constituție prevede printre puținele obligații ale cetățenilor români, aceea de

a apăra țara (art. 55), realizată prin obligația de a-și desăvârși pregătirea militară

și în caz de nevoie, anume, conflict armat, de participare în forțele armate ale

statului.

Instanța a constatat că a interpreta în

alt mod, această obligație, ar conduce la concluzia că aceasta s-ar goli de conținut

și practic s-ar anihila.

Nu se poate aprecia, că refuzul de a primi

arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponență fără echivoc împotriva

principiilor statului comunist totalitar de vreme ce aceste infracțiuni, încă mai

sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost

pronunțate și după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar

al regimului politic din România.

De altfel în majoritatea statelor și în

prezent există această obligație, state care nu pot fi calificate ca și totalitare,

în care drepturile omului să fie încălcate.

Este real că statul ar fi putut să prevadă

o alternativă la executarea acestei obligații în alt mod, însă aceasta este la latitudinea

societății. Nu se poate reproșa statului, modul de edictare și aplicare a legilor,

într-o anumită perioadă de timp, raportat la perspectivele actuale, ale societății

umane.

C-a urmare, s-a apreciat că aspectele legate,

de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, nu schimbă

caracterul condamnării.

Referitor la hotărârile judecătorești pronunțate

de alte instanțe, care pentru astfel de condamnări au recunoscut aplicabilitatea

O.U.G. nr. 214/1999, instanța a constatat că argumentele de fapt și de drept reținute,

pentru a califica această condamnare, ca fiind una din cele prevăzute în art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009, sunt simple constatări, neavând nici o susținere,

practica judiciară nefiind considerată izvor de drept.

În sens, contrar acelor hotărâri s-a pronunțat

și Înalta Curte și Csație și Justiție în Dosarul nr. 1015/2004, prin decizia

nr. 7724/2004, când a stabilit că astfel de condamnări, se încadrează în cadrul

infracțiunii de drept comun ce vizează disciplina militară și implicit capacitatea

de apărare a țării.

Tribunalul apreciază că, obligația de a

satisface stagiul militar, nu poate fi considerată indisolubil legată de un regim

politic, în vigoare într-o anumită epocă, deoarece aceasta are legătură cu organizarea

și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar și în esență, cu obligația

de a apăra țara, obligație ce decurge din calitatea de cetățean.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă

nr. 54/A/2010 din 25 februarie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței Tribunalului.

În motivarea acestei soluții s-a reținut

în esență că prin prisma Legii nr. 221/2009 pot fi solicitate despăgubiri de către

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse,

evident împotriva voinței lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, pentru

prejudiciile morale și materiale ce le-au fost cauzate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Insă, prealabil stabilirii eventualelor

despăgubiri cuvenite în temeiul acestei legi, este necesar să se stabilească caracterul

politic al condamnării sau al măsurii administrative.

Instanța a constatat că pentru faptele

pentru care a fost condamnat petentul, nu doar Codul Justiției Militare din 1937,

ci și C. pen. din 1968, cu toate modificările ulterioare ce i-au fost aduse, precum

și C. pen. din anul 1997 reglementează infracțiunea de nesupunere la încorporare,

în C. pen. din 1968, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1969, aceasta fiind prevăzută

și pedepsită de art. 354.

Este irelevant motivul pentru care un recrut

refuză să se prezinte la încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte

considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât și

în prezent, legislația penală în domeniu reglementa infracțiunea de refuz de prezentare

la încorporare sau de neprezentare la încorporare ca pe o infracțiune de drept comun

săvârșită de civili cărora Constituția României le impune obligația de a-și apăra

țara.

În actuala reglementare a Constituției

României obligația cetățenilor români de a-și apăra țara este consacrată expres

în art. 55. Or, în condițiile în care și după anul 1989 legislația penală reglementează

o atare infracțiune, este evident că unei astfel de infracțiuni, independent de

momentul la care ea a fost săvârșită, înainte de anul 1989 sau după această dată,

nu i se poate recunoaște caracterul politic și, tot astfel, unei condamnări penale

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare nu i se poate conferi

caracterul de condamnare politică.

S-a constatat că nu i se poate imputa primei

instanțe respingerea cererii în probațiune formulate de reclamant, în condițiile

în care, neîncadrându-se în textul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, reclamantul

nu putea beneficia de prevederile acestei legi, nejustificându-se deci administrarea

vreunei probe, ceea ce s-a apreciat că în cazul dedus judecății nu echivalează cu

o încălcare a dreptului la apărare.

S-a apreciat că deciziile de speță depuse

de apelant în susținerea apelului nu pot fi luate în considerare, pe de o parte,

având în vedere că în sistemul român de drept precedentele judiciare nu constituie

un reper imperativ de urmat pentru instanțe, iar pe de altă parte, având în vedere

prevederile exprese ale Legii nr. 221/2009, cărora nu li se circumscrie ipoteza

în care se regăsește reclamantul.

Curtea de Apel a constatat că infracțiunea

pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare,

nu poate dobândi natura juridică a unei infracțiuni politice chiar dacă, indirect,

a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări

au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și după această dată.

Atât înainte de anul 1989, cât și ulterior

acestei date, C. pen. reglementa „infracțiunile contra capacității de apărare a

țării", „infracțiunile săvârșite de militari", „infracțiuni contra ordinei

și disciplinei militare" și „infracțiunile săvârșite de civili în legătură

cu apărarea țării", obiectul juridic comun al acestor infracțiuni fiind, și

în trecut și în prezent, reprezentat de relațiile sociale privitoare la capacitatea

de apărare a țării, neputându-se deci aprecia în sensul acreditat de apelant, că

scopul represiv și sancționator al acestor reglementări ar fi fost determinat strict

de regimul comunist și, mai ales de rațiuni politice.

Din această perspectivă s-a apreciat că

pronunțarea unor condamnări penale pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare

nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului sau ca o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale

și culturale, din rațiuni politice, deoarece, înainte de anul 1989, Constituția

garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea în același timp obligația tuturor

cetățenilor români de satisfacere a serviciului militar.

Condamnările pentru săvârșirea infracțiunilor

de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de prezentare la încorporare

a fost justificat pe considerentul apartenenței la un cult religios, în nici un

caz nu au caracter politic, ele fiind fundamentate pe norme penale, care reglementau

sancționarea săvârșirii unor fapte strict reglementate de legislația penală, neputându-se

deci pune în discuție problema libertății de conștiință și de religie, ci cel mult

problema obligativității satisfacerii stagiului militar, aceasta din urmă problemă

neputând fi asimilată strict unui regim politic anume, câtă vreme, ține de organizarea

și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât

și după această dată.

Inexistența unei alternative la executarea

acestei obligați nu-i poate conferi condamnării penale pentru săvârșirea infracțiunii

de neprezentare la încorporare, un caracter politic.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția de la Roma 1950, nu

obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului

militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conștiință,

obligația îndeplinirii serviciului militar fiind compatibilă cu exigențele textului

Convenției (cauza Johansen contra Norvegiei).

Pe cale de consecință, s-a apreciat că

restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, nu ține strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional

și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada

post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui

profesionist.

Drept urmare, Curtea a constatat că, în

ceea ce-l privește pe reclamantul-apelant, condamnarea sa penală pentru infracțiunea

de nesupunere la chemare nu a fost determinată de criteriul apartenenței reclamantului

la un cult religios, ci de săvârșirea de către acesta a unei fapte prevăzută de

legislația penală atunci în vigoare.

De altfel s-a observat că în aplicarea

unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

printr-o decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, nr. 32

din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite

din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele

persecutate din motivele politice.

Reclamantul a declarat recurs împotriva

deciziei nr. 54A din 25 februarie 2010 Curții de Apel Cluj, invocând în drept motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că hotărârea instanței de fond

este nelegală dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept garantat de art. 24

din Constituție.

S-a criticat faptul că instanța de fond,

superficial s-a declarat lămurită, deși prin cerere s-a cerut constatarea caracterului

politic al faptei pentru care a fost condamnat și că au fost avute în vedere strict

dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii, decizie

care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Sub acest aspect s-a susținut că reclamantul

a fost condamnat în temeiul art. 516 alin. (1) din Codul Justiției Militare, infracțiune

care iese de sub incidența deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care se referă la art. 334 și 335 C. pen.

Recurentul a susținut că, prin apărarea

conștiinței sale religioase era considerat ca făcând propagandă împotriva orânduirii

socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea

dată. Cu toată libertatea religioasă, statul sancționa penal în perioada comunistă

neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitatea legală cetățenilor

cultului „M.I." la o alternativă la prestarea serviciului militar. Ca urmare,

refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase sancționat prin condamnări

penale are un vădit caracter politic.

Examinând decizia atacată în raport de

criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, se constată că aceasta este

legală și temeinică. Recursul a fost, ca urmare, respins pentru considerentele de

mai jos:

Instanța de apel a analizat amplu sub toate

aspectele soluția dată, de respingere a cererii reclamantului.

S-a constatat în mod corect împrejurarea

că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 516 din Codul

Justiției Militare, infracțiune cu conținut identic cu cea prevăzută de C. pen.

în art. 354, fapta sancționată penal fiind identică cu cea sancționată de art. 516

din Codul Justiției Militare, nerespectarea obligației de prezentare la ordinul

de chemare la încorporare.

Sub acest aspect în mod legal s-a făcut

aplicarea la cazul de speță dedus judecății dezlegarea de drept dată prin decizia

nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că pentru infracțiunile

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen. nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului-Lege

nr. 118/1990, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra

capacității de apărare a țării, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia

de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

În mod corect, s-a identificat și în cauză

aceeași problemă de drept, pentru argumentele în amănunt detaliate, și s-a apreciat

în mod corect că reclamantul pentru condamnarea primită nu poate beneficia de dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Împrejurarea că decizia nr. 32 din 16 noiembrie

2009, a vizat aplicarea dispozițiilor Decretului-Lege nr. 118/1991 nu exclude de

la aplicarea ei și cazul dedus judecății, câtă vreme problema de drept rezolvată

prin decizia invocată este identică și, ca urmare, pentru identitate de rațiune,

reclamantul nu o poate invoca nici pentru obținerea despăgubirii reglementate de

Legea nr. 221/2009.

În acea decizie s-a reținut printre alte

argumente și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care dintr-o cauză

(Bayatyan contra Armeniei - 2009) a apreciat expres că pentru o condamnare dispusă

în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință,

determinate de apartenența persoanei la organizația religioasă „M.I." art.

9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului interpretat în lumina prevederilor

art. 4 parag. 3 lit. b) nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu

din motive de conștiință.

Această restrângere a libertății de conștiință,

s-a admis în decizia citată, nu ține seama de regimul dictatorial, ci de cadrul

instituțional legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut

și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ

și apoi a celui profesionist.

Instanța de apel a răspuns detaliat și

criticii privind respingerea cererii de probe pentru dovedirea caracterului politic

al infracțiunii pentru care a fost condamnat petentul, având în vedere că această

cerere se poate încuviința numai în măsura în care dispozițiile Legii nr. 221/2009

(temeiul de drept al acțiunii) sunt aplicabile.

Constatându-se așadar că petentului nu-i

sunt aplicabile dispozițiile legale pe care și-a întemeiat acțiunea, prin respingerea

cererii de dovedire a caracterului politic al condamnării, nu i-a fost încălcat

dreptul la apărare.

Pentru considerentele arătate constatând

că în cauză nu sunt motive care să impună modificarea deciziei atacat, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul C.A. împotriva deciziei nr. 54/A din 25 februarie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

mai 2011.