ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3690/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 324/S din 14 decembrie 2009, Tribunalul Brașov a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că, prin sentința penală nr. 155 din 9 iulie 1981 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în dosarul nr. 142/1981, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. Sentința a rămas definitivă prin nerecurare, iar reclamantul a fost pus în libertate la data de 17 august 1981, ca urmare a grațierii intervenite prin Decretul nr. 189/1981, după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta.

Potrivit declarațiilor martorilor I.M. și A.A., audiați la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea din motive de conștiință, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova”, a executat câteva luni de închisoare în Penitenciarul Codlea, iar ulterior executării pedepsei acesta a fost convocat periodic la Securitate, pentru a i se verifica situația și a schimbat mai multe locuri de muncă, lucrând mai mult ca zilier, respectiv la săpat șanțuri pe șantiere, deși era absolvent de studii liceale, și a locuit în cămine de nefamiliști sau barăci, pentru a nu fi luat în evidența autorităților și obligat să se prezinte la încorporare.

Articolul 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Articolul 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, la care face trimitere acest text de lege, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expre și limitativ, prin enumerare, ce anume infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, și care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că prin mobilul sau împrejurările săvârșirii o infracțiune, aparent de drept comun, capătă caracter politic.

Din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă. Infracțiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal - Infracțiuni contra capacității de apărare a țării, Capitolul III - Infracțiuni săvârșite de civili, iar obiectul juridic al infracțiunilor acolo reglementate fiind relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.

In raport cu cele ce preced, s-a reținut că nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și, mai ales, de rațiuni politice, în condiții în care nu numai Statul Român, ci și alte state, indiferent de forma de organizare și de ordinea politică au avut sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranității statului, fără ca scopul incriminării faptei de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic. Mai mult, obligația de apărare a țării era una de natura constituțională (în aceeași măsură ca și libertatea de conștiință, care era prevăzută de Constituția din 1965), aceeași fiind prevăzută pentru toți cetățenii, neexistând, așadar, o discriminare pe criterii religioase.

Astfel fiind, executarea serviciului militar obligatoriu nu a ținut strict de regimul comunist, ci de cadrul legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, ceea ce este dovedit și de faptul că acesta a fost menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și a celui profesionist.

S-a conchis că, în condițiile prevăzute de textul de lege citat mai sus, singurul motiv pentru care reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de conștiință, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului „Martorii lui Iehova”, care interzice adepților săi să pună mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară; că împrejurarea că reclamantul a fost urmărit și supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă, în mod automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât toți cei care împărtășeau aceeași credință erau supravegheați de Securitate, chiar și cei care nu fuseseră condamnați penal, în virtutea simplei lor calități de membri ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă, și că, ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligație legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute de lege, dat fiind că prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin (1) din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.

Prin decizia civilă nr. 59/Ap din 13 mai 2010, Curtea de Apel Brașov și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat de apelantul V.I., reținând, în esență, următoarele: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, însă enumera în conținutul său condamnările care au de drept un conținut politic. Condamnarea apelantului reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Fapta apelantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenența la organizația religioasă „Martorii lui Iehova”, a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen.

Întrucât instituirea obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii, fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic. Condamnarea apelantului pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, și nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar.

Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că prin cererea de chemare in judecata a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 155/1981 pronunțată de către Tribunalul Militar Cluj și să oblige Stalul Roman la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Printr-o analiza superficiala a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, instanța de apel s-a considerat lămurită și a soluționat cauza având în vedere strict considerentele Deciziei 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990. Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, instanței ii revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate. Decizia nr. 32/2009, invocată de instanța de apel în motivarea deciziei recurate, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării. Or, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept al acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999, fiind astfel irelevant daca dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, daca legislația comunista sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut in vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie sa analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, iar prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. 2 si 3 din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretul-lege nr. 118/1990. S-a mai arătat, că Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar fapta de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în această categorie.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente : Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare prin sentința penală nr. 155 din 09 iulie 1981 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare. Prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări și, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, a solicitat să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 75.000 Euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În principal, recurentul-reclamant critică decizia recurată pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând că greșit instanțele de fond și apel nu au constata caracterul politic al condamnării sale pentru fapta de neprezentare la încorporare prevăzută și sancționată de Codul penal. Această critică este nefondată, întrucât scopul infracțiunii pentru care reclamantul a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, potrivit cărora „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic: propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine socială”.

Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, al cărei obiect juridic l-a prezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională, fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase. Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ține strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, de apărare a țării, iar, prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase.

Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut instanțele de fond și apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Critica potrivit căreia instanța de apel greșit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/20098 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a arătat considerentele pentru care a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și, ca argument hotărâtor, a reținut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/12990, republicat, act normativ cu caracter reparator ca și Legea nr. 221/2009.

Or, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, o condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, aceeași condamnare să fie considerată ca fiind de natură politică. Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză și nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs strict și limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant V.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 59/Ap din 13 mai 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2011.