ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3690/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3690/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin sentința civilă
nr. 324/S din 14 decembrie 2009, Tribunalul Brașov a respins acțiunea civilă formulată
de reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice, reținând că, prin sentința penală nr. 155 din 9 iulie 1981
a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în dosarul nr. 142/1981,
reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca pe durata
prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de
art. 64 C. pen.
Sentința a rămas
definitivă prin nerecurare, iar reclamantul a fost pus în libertate la data de
17 august 1981, ca urmare a grațierii intervenite prin Decretul nr. 189/1981,
după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta.
Potrivit
declarațiilor martorilor I.M. și A.A., audiați la cererea reclamantului, acesta
a refuzat încorporarea din motive de conștiință, fiind adept al cultului
religios „Martorii lui Iehova”, a executat câteva luni de închisoare în Penitenciarul
Codlea, iar ulterior executării pedepsei acesta a fost convocat periodic la Securitate, pentru a i se verifica situația și a schimbat mai multe locuri de muncă, lucrând
mai mult ca zilier, respectiv la săpat șanțuri pe șantiere, deși era absolvent
de studii liceale, și a locuit în cămine de nefamiliști sau barăci, pentru a nu
fi luat în evidența autorităților și obligat să se prezinte la încorporare.
Articolul 1 alin. (3)
din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede
că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea,
condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,
dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.
2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în
rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite
din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive
politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au
participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a
regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări
prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Articolul 2 alin. (1)
din O.U.G. nr. 214/1999, la care face trimitere acest text de lege, prevede că
constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut
drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului
personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea
celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor
democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii
sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de
aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului
comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,
recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale
și culturale;înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate
sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie
politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de
dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod
expre și limitativ, prin enumerare, ce anume infracțiuni pentru care s-a dispus
condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin.
(3), invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere,
care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor
respective, și care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.
214/1999.
Din analiza acestei
reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a
delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută
în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul
făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că prin mobilul sau
împrejurările săvârșirii o infracțiune, aparent de drept comun, capătă caracter
politic.
Din interpretarea
logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999
rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine
în mod evident activă de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de
contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
Infracțiunea de
neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal -
Infracțiuni contra capacității de apărare a țării, Capitolul III - Infracțiuni
săvârșite de civili, iar obiectul juridic al infracțiunilor acolo reglementate
fiind relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
In raport cu cele ce
preced, s-a reținut că nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator
al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și,
mai ales, de rațiuni politice, în condiții în care nu numai Statul Român, ci și
alte state, indiferent de forma de organizare și de ordinea politică au avut
sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranității statului, fără
ca scopul incriminării faptei de această natură să îl constituie protejarea
unui anumit regim politic.
Mai mult, obligația
de apărare a țării era una de natura constituțională (în aceeași măsură ca și libertatea
de conștiință, care era prevăzută de Constituția din 1965), aceeași fiind
prevăzută pentru toți cetățenii, neexistând, așadar, o discriminare pe criterii
religioase.
Astfel fiind,
executarea serviciului militar obligatoriu nu a ținut strict de regimul
comunist, ci de cadrul legal de îndeplinire a unei obligații constituționale,
ceea ce este dovedit și de faptul că acesta a fost menținut și în perioada
post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și a celui
profesionist.
S-a conchis că, în
condițiile prevăzute de textul de lege citat mai sus, singurul motiv pentru
care reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de
conștiință, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de
membru al cultului „Martorii lui Iehova”, care interzice adepților săi să pună
mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară; că împrejurarea că reclamantul a
fost urmărit și supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă, în mod
automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât toți cei
care împărtășeau aceeași credință erau supravegheați de Securitate, chiar și
cei care nu fuseseră condamnați penal, în virtutea simplei lor calități de
membri ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă, și că,
ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligație
legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute de lege, dat fiind că
prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru
cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul
militar sub arme, conform art. 4 alin (1) din acest act normativ, serviciul
militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.
Prin decizia civilă
nr. 59/Ap din 13 mai 2010, Curtea de Apel Brașov și pentru cauze cu minori și
de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul
declarat de apelantul V.I., reținând, în esență, următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu
definește noțiunea de condamnare politică, însă enumera în conținutul său
condamnările care au de drept un conținut politic.
Condamnarea
apelantului reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un
caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1
alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Fapta apelantului,
care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar
obligatoriu determinat de apartenența la organizația religioasă „Martorii lui
Iehova”, a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen.
Întrucât instituirea
obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii, fără
discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor
reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii
comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu
caracter politic.
Condamnarea apelantului
pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult
religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce
vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, și nu reprezintă
o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare
a drepturilor civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția
garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea
serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură
cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și
legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.I., criticând-o pentru
nelegalitate, potrivit dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în
dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că prin cererea de chemare in
judecata a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării
penale dispusă prin sentința penală nr. 155/1981 pronunțată de către Tribunalul
Militar Cluj și să oblige Stalul Roman la plata daunelor morale pentru prejudiciul
moral suferit prin condamnare.
Printr-o analiza
superficiala a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale
incidente, instanța de apel s-a considerat lămurită și a soluționat cauza având
în vedere strict considerentele Deciziei 32/2009 pronunțată în recursul în
interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care vizează aplicarea
unitară a Decretului-lege nr. 118/1990.
Având în vedere că Legea
nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră
condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări
pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a
urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă,
instanței ii revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în
condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor
administrate. Decizia nr. 32/2009, invocată de instanța de apel în motivarea
deciziei recurate, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și
nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să
administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al
condamnării.
Or, instanța de apel
ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată prin
prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009,
care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept al
acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura
infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de
legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999, fiind astfel irelevant daca
dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului
militar, daca legislația comunista sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea
unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut in vedere doar scopul urmărit
prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1)
din O.U.G. nr. 214/1999.
Cu alte cuvinte, în
aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie sa
analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale
sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, iar prin
dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. 2 si 3 din Legea nr. 221/2009,
sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a
fost extinsă prin raportare la prevederile Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai arătat, că
Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate
nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar fapta de natura celei
săvârșite de reclamant nu intră în această categorie.
Examinând decizia în
limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente :
Reclamantul a fost
condamnat la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare prin sentința penală nr.
155 din 09 iulie 1981 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea
infracțiunii de neprezentare la încorporare.
Prin acțiunea
promovată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr.
221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări și, în
temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, a solicitat să fie
obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de
75.000 Euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul
moral suferit prin condamnare.
În principal,
recurentul-reclamant critică decizia recurată pentru nelegalitate, respectiv,
ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea
nr. 221/2009, care fac trimitere la art. (2) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând
că greșit instanțele de fond și apel nu au constata caracterul politic al
condamnării sale pentru fapta de neprezentare la încorporare prevăzută și
sancționată de Codul penal.
Această critică este
nefondată, întrucât scopul infracțiunii pentru care reclamantul a fost
condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.
nr. 214/1999, potrivit cărora „Constituie infracțiuni săvârșite din motive
politice, infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului
împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și
abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic:
propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau
manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și
răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor
civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor
discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori
de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine
socială”.
Dimpotrivă,
reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun,
al cărei obiect juridic l-a prezentat relațiile sociale referitoare la
capacitatea de apărare a țării, iar obligația de apărare a țării era una de
natură constituțională, fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de
religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare,
condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ține strict
de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituțional și legal de
îndeplinire a unei obligații constituționale, de apărare a țării, iar, prin
instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii, nu se poate considera că a
existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul
militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze, fără vreo discriminare
pe motive religioase.
Constatând că fapta
pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele
prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut
instanțele de fond și apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter
politic și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Critica potrivit
căreia instanța de apel greșit a respins apelul reclamantului invocând Decizia
nr. 32/20098 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite,
deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu
a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a
arătat considerentele pentru care a apreciat că reclamantul nu a suferit o
condamnare politică și, ca argument hotărâtor, a reținut că prin această
decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra
capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen.,
săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate
persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a
dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/12990,
republicat, act normativ cu caracter reparator ca și Legea nr. 221/2009.
Or, ambele acte
normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive
politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul
dintre acestea, o condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică,
iar, în raport de celălalt act normativ, aceeași condamnare să fie considerată
ca fiind de natură politică.
Celelalte critici
formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului
administrat în cauză și nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs
strict și limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că
sancțiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele
expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca
nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant V.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 59/Ap din 13 mai 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de
muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 mai 2011.