ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3757/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul politic al măsurilor de urmărire și cercetare dispuse de către organele de securitate pentru perioada 1955-1964, precum și caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 155/1955 a Tribunalului Militar Iași. Prin sentința civilă nr. 1607 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Mureș a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamantul H.D. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 155/1955 a Tribunalului Militar Iași pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare faptă prevăzută și pedepsită de art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul Justiției Militare.

Instanța de fond a reținut efectele deciziei nr. 32 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii în sensul în care infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu este o infracțiune cu caracter politic. Apreciind asupra celor de mai sus, prima instanță s-a pronunțat în sensul arătat. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul H.D. solicitând admiterea căii de atac rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință, constatarea caracterului politic al condamnării și obligarea Statului Român la plata daunelor morale.

Prin decizia nr. 57/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, s ecția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, a admis apelul reclamantului H.D., a schimbat hotărârea atacată în sensul constatării caracterului politic al condamnării dispuse împotriva reclamantului prin sentința penală nr. 155 din 24 martie 1955 a Tribunalului Militar Iași pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare faptă prevăzută și pedepsită de art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul Justiției Militare și a respins restul pretențiilor formulate. În considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut cu totul eronat atât infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, cât și instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare.

Din această perspectivă analiza caracterului politic al condamnării a pornit de la o premisă greșită. Curtea a apreciat că în considerentele hotărârii primei instanțe s-a reținut cel puțin eronat efectul interpretativ obligatoriu al deciziei nr. 32 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Textele legale invocate de reclamant nu pot fi interpretate prin analogie cu alte texte legale din alt act normativ, act pe care Legea nr. 221/2009 îl completează. Instanța de apel a reținut că, potrivit temeiului de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G.

nr. 214/1999. Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Instanța de apel a considerat că este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Cu alte cuvinte în aprecierea caracterului politic al condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunță în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alini din O.U.G. nr. 214/1999”. Un alt argument al instanței de apel l-au constituit dispozițiile alin. (2) potrivit cărora sunt considerate de drept ca având caracter politic infracțiuni precum cele reglementate prin Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, infracțiunile economice etc., aceste infracțiuni sunt sancționate și în prezent și considerate ca atare fapte penale și, de asemenea, contravin prevederilor Constituției României atât cea în vigoare anterior anului 1989, cât celei ulterioare.

Cu toate acestea legiuitorul a apreciat că aceste fapte constituie de drept condamnări cu caracter politic deși este greu de crezut că o infracțiune economică de pildă, a avut ca scop manifestare opunerii față de regimul comunist. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist.

Cu alte cuvinte natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziție cu valorile politice consacrate întru-un stat democratic [art. 1 alin. (1) lit. a) și b)]. Intenția evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din prezenta lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept.

Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș (...) regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”. În aceeași expunere de motive s-a mai apreciat că recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă nu este satisfăcătoare. Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic.

Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat în fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic”. Instanța de apel a arătat că un alt argument rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: (...) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”.

Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații militare care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce atingere capacității de apărarea a României. Această apreciere teoretică și practică, raportat la elementele constitutive ale infracțiunii, nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Desigur alta ar fi fost situația dacă reclamantul refuza depunerea jurământului fără nicio justificare sau nevoie de a apăra convingeri religioase.

Într-o atare situație infracțiunea și-ar fi păstrat caracterul de infracțiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental. S-a subliniat și faptul că Legea nr. 221/2009 enumără expres în art. 7 situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

În finalul considerentelor, Curtea a constatat că prin adresa din 2009 Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a apreciat caracterul politic al hotărârilor judecătorești prin care se menționează expres că persoanele condamnate nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la încorporare sau nu s-au suspus ordinelor superiorilor din motive religioase ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-și alege și practica în mod liber credința sau religia și a decis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul O.U.G. nr. 214/1999. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Mureș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a motiva în drept recursul. Recurentul-pârât a criticat hotărârea pronunțată de instanța de apel cu referire la faptul că solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative, nu putea fi catalogată decât ca fiind o cerere de repunere în termenul prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, pentru următoarele considerente: Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a fost înființată prin O.U.G. nr. 214/1999, iar în conformitate cu dispozițiile art. 4 ale ordonanței anterior menționate, comisia constata calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive.

La rândul său, dispozițiile art. 4 al Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei, aprobat prin H.G. nr. 148/2000, modificat și completat prin H.G. nr. 249/2003, a stabilit că cererea se depune la registratura generală a Ministerului Justiției, care o va transmite Secretariatului Comisiei. Termenul de depunere a cererilor a fost prelungit până cel mult la data de 31 decembrie 2003, prin Legea nr. 670/2002, privind aprobarea O.G. nr. 64/2002. Recurentul-pârât apreciază că în condițiile în care autoritatea competentă a emite actul care să ateste calitatea solicitată de reclamant, nu a fost sesizată lipsește o condiție de exercițiu a acțiunii și atunci soluția este de respingere a solicitării de constatare a caracterului politic al măsurii ca inadmisibilă.

Recurentul arată că dispozițiile Legii nr. 24/2000, în concret art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Presupusa „diferență” dintre Legea nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 214/1999 nu poate să conducă la negarea identității de scop a acestora, întrucât finalitatea urmărită de către legiuitor prin conținutul Legii nr. 221/2009 a fost de constatare a caracterului politic a anumitor fapte săvârșite din motive politice, iar prin O.U.G.

nr. 214/1999 legiuitorul a statuat recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive. Față de aceste aspecte, apreciază că cererea reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii administrative nu putea fi catalogată decât ca inadmisibilă. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată din oficiu, o respinge ca neîntemeiată, întrucât din expunerea de motive, astfel cum aceasta a fost structurată, redată în paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de pretinsă nelegalitate, ce se impun a fi cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999, respectiv respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale. Instanța este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege. Motivarea instanței de apel în sensul că scopul urmărit prin condamnările suferite se încadrează în acest text legal, întrucât a urmărit recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și exercita liber cultul religios, nu poate fi primită întrucât cu referire la natura infracțiunii s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 32/1999.

Pe de altă parte, scopul urmărit de către reclamant prin prezenta acțiune este obligarea statului la despăgubiri reprezentând prejudiciile morale suferite prin condamnare în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, de aplicare unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a reținut că infracțiunea de refuz la încorporare pe motiv de conștiință religioasă, respectiv condamnarea dispusă pentru această infracțiune, nu are caracter politic, iar în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de natură politică, este aplicabil principiul conform căruia în situații identice și soluțiile trebuie să fie identice.

În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, că „condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. - nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990”. S-a reținut că problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin Legea fundamentală. Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. În aceste condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui asemenea scop al încriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter. Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Înalta Curte a făcut referire în cuprinsul deciziei și la poziția instituțiilor europene în legătură cu problema în discuție.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o au, de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 09 mai 1984). Deși, în acea perioadă, Statul Român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui lehova”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). În speță, se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (delictul de insubordonare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația Religioasă „Martorii lui lehova”), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv Legea nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune, situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de secțiile unite, în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 503 din Codul Justiției Militare nu are natură politică și nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuție, prin decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunțarea deciziei nr. 32/2009 au relevanță și în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanță. Art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999 la care face trimitere instanța de apel prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale sau culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și 2 din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, ce anume infracțiuni au caracter politic, textul legal evocat reprezintă o normă de trimitere, ce face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective. Din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Singurul motiv al insubordonării și neprezentării la încorporare pentru care a fost condamnat reclamantul a fost acela dictat de convingerile sale religioase, care interziceau adepților acestui cult să pună mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară și nicidecum o atitudine activă de apărare a unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist, astfel încât condițiile impuse de textul legal arătat nu sunt îndeplinite prin raportare la Legea nr. 221/2009. Pe de altă parte, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent de natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistență sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere a serviciului militar subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse de lege, regăsindu-se, de altfel, și în legislația statelor comunitare. În aceste condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absența unui asemenea scop nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări cu un asemenea caracter.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș, împotriva deciziei civile nr. 57/A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, și va modifica decizia, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul H.D. împotriva sentinței civile nr. 1607 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș, împotriva deciziei civile nr. 57/A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Modifică decizia în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.D. împotriva sentinței civile nr. 1607 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.