ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3757/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3757/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată,

reclamantul

a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate

caracterul politic al măsurilor de urmărire și cercetare dispuse de către

organele de securitate pentru perioada 1955-1964, precum și caracterul politic

al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 155/1955 a Tribunalului Militar

Iași.

Prin sentința civilă nr. 1607 din 05 octombrie 2010,

Tribunalul Mureș

a respins ca nefondată

acțiunea civilă formulată de reclamantul H.D.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut următoarele:

Reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr.

155/1955 a Tribunalului Militar Iași pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare faptă prevăzută și pedepsită de art. 503 alin. (1) pct. 3 din

Codul Justiției Militare.

Instanța de fond a reținut efectele deciziei nr. 32

din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii în sensul în care infracțiunea

pentru care reclamantul a fost condamnat nu este o infracțiune cu caracter

politic.

Apreciind asupra celor de mai sus, prima instanță s-a

pronunțat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a

declarat apel

reclamantul H.D.

solicitând admiterea căii de atac rejudecarea cauzei și, pe cale de consecință,

constatarea caracterului politic al condamnării și obligarea Statului Român la

plata daunelor morale.

Prin decizia nr. 57/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel

Târgu Mureș, s

ecția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și de familie, a admis apelul reclamantului H.D.,

a schimbat hotărârea atacată în sensul constatării caracterului politic al

condamnării dispuse împotriva reclamantului prin sentința penală nr. 155 din 24

martie 1955 a Tribunalului Militar Iași pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare faptă prevăzută și pedepsită de art. 503 alin. (1) pct. 3 din

Codul Justiției Militare și a respins restul pretențiilor formulate.

În

considerentele

hotărârii atacate, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut cu

totul eronat atât infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, cât și

instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare. Din această perspectivă

analiza caracterului politic al condamnării a pornit de la o premisă greșită.

Curtea a apreciat că în considerentele hotărârii

primei instanțe s-a reținut cel puțin eronat efectul interpretativ obligatoriu

al deciziei nr. 32 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009. Textele legale invocate de reclamant nu pot fi interpretate

prin analogie cu alte texte legale din alt act normativ, act pe care Legea nr.

221/2009 îl completează.

Instanța de apel a reținut că, potrivit temeiului de

drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, caracterul politic al unei

condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit

prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G.

nr. 214/1999.

Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea

pronunțată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999.

Instanța de apel a considerat că este absolut

irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea

stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal

săvârșirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar

scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Cu alte cuvinte în aprecierea caracterului politic al

condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin

raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul

urmărit prin săvârșirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din

formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter

politic și condamnarea pronunță în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989

pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârșirea

acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alini din O.U.G.

nr. 214/1999”.

Un alt argument al instanței de apel l-au constituit

dispozițiile alin. (2) potrivit cărora sunt considerate de drept ca având

caracter politic infracțiuni precum cele reglementate prin Decretul nr.

163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor,

infracțiunile economice etc., aceste infracțiuni sunt sancționate și în prezent

și considerate ca atare fapte penale și, de asemenea, contravin prevederilor

Constituției României atât cea în vigoare anterior anului 1989, cât celei

ulterioare. Cu toate acestea legiuitorul a apreciat că aceste fapte constituie

de drept condamnări cu caracter politic deși este greu de crezut că o

infracțiune economică de pildă, a avut ca scop manifestare opunerii față de

regimul comunist.

Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic a fost

extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest

sens trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiționa măsurile

reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist. Cu alte

cuvinte natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat

în totală opoziție cu valorile politice consacrate întru-un stat democratic [art.

1 alin. (1) lit. a) și b)].

Intenția evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera

persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din prezenta lege rezultă și

din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane

ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat

fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi

prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea

de drept.

Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au

împotrivit fățiș (...) regimului totalitar comunist sau care au fost

persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale

ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar, și care nu au

beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea

consecințelor penale ale condamnărilor lor”.

În

aceeași

expunere de motive s-a mai apreciat că recunoașterea calității de luptător în

rezistența anticomunistă nu este satisfăcătoare.

Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea

acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive,

următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu

caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept

condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite

categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu

predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist. Totodată,

deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele

împotriva statului au mascat în fapt condamnări ale unor persoane, motivate de

activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de

către instanța de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter

politic”.

Instanța de apel a arătat că un alt argument rezidă

din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie

infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept

scop: (...) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale

și culturale”.

Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat

afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental

garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul

religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința

afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații

militare care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial se considera

că aduce atingere capacității de apărarea a României. Această apreciere

teoretică și practică, raportat la elementele constitutive ale infracțiunii, nu

reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Desigur

alta ar fi fost situația dacă reclamantul refuza depunerea jurământului fără

nicio justificare sau nevoie de a apăra convingeri religioase. Într-o atare

situație infracțiunea și-ar fi păstrat caracterul de infracțiune de drept comun

întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental.

S-a subliniat și faptul că Legea nr. 221/2009 enumără

expres în art. 7 situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de

măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârșite de reclamant

nu intră în aceste categorii.

În

finalul

considerentelor, Curtea a constatat că prin adresa din 2009 Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a apreciat

caracterul politic al hotărârilor judecătorești prin care se menționează expres

că persoanele condamnate nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la

încorporare sau nu s-au suspus ordinelor superiorilor din motive religioase ca

formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-și alege și

practica în mod liber credința sau religia și a decis acordarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă în temeiul O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără

a motiva în drept recursul.

Recurentul-pârât a criticat hotărârea pronunțată de

instanța de apel cu referire la faptul că solicitarea de constatare a

caracterului politic al măsurii administrative, nu putea fi catalogată decât ca

fiind o cerere de repunere în

termenul prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr.

214/1999, pentru următoarele considerente:

Comisia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă a fost înființată prin O.U.G. nr. 214/1999, iar în

conformitate cu dispozițiile art. 4 ale ordonanței anterior menționate, comisia

constata calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din

motive politice, unor măsuri administrative abuzive.

La rândul său, dispozițiile art. 4 al Regulamentului

de organizare și funcționare a Comisiei, aprobat prin H.G. nr. 148/2000,

modificat și completat prin H.G. nr. 249/2003, a stabilit că cererea se depune

la registratura generală a Ministerului Justiției, care o va transmite Secretariatului

Comisiei. Termenul de depunere a cererilor a fost prelungit până cel mult la

data de 31 decembrie 2003, prin Legea nr. 670/2002, privind aprobarea O.G. nr.

64/2002.

Recurentul-pârât apreciază că în condițiile în care

autoritatea competentă a emite actul care să ateste calitatea solicitată de

reclamant, nu a fost sesizată lipsește o condiție de exercițiu a acțiunii și

atunci soluția este de respingere a solicitării de constatare a caracterului

politic al măsurii ca inadmisibilă.

Recurentul arată că dispozițiile Legii nr. 24/2000,

în concret art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor”,

stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor

paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea

materiei în reglementări unice.

Presupusa „diferență” dintre Legea nr. 221/2009 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu poate să conducă la negarea identității de scop a acestora,

întrucât finalitatea urmărită de către legiuitor prin conținutul Legii nr.

221/2009 a fost de constatare a caracterului politic a anumitor fapte săvârșite

din motive politice, iar prin O.U.G. nr. 214/1999 legiuitorul a statuat

recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă desfășurată în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor

măsuri administrative abuzive.

Față de aceste aspecte, apreciază că cererea

reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii administrative nu

putea fi catalogată decât ca inadmisibilă.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția

nulității recursului invocată din oficiu, o respinge ca neîntemeiată, întrucât

din expunerea de motive, astfel cum aceasta a fost structurată, redată în

paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de pretinsă nelegalitate, ce

se impun a fi cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Examinând decizia recurată și luând în considerare cu

prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 32/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că recursul este fondat,

urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, constituie

condamnare cu caracter

politic și condamnarea pronunțată în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte prevăzute de legea penală, dacă

prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2

alin. (1) din O.G. nr. 214/1999, respectiv respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile și politice, economice, sociale și culturale.

Instanța este cea care constată caracterul politic al

condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condițiile prevăzute la art. 4 din

aceeași lege.

Motivarea instanței de apel în sensul că scopul

urmărit prin condamnările suferite se încadrează în acest text legal, întrucât

a urmărit recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de

Constituție, acela de a-și exercita liber cultul religios, nu poate fi primită

întrucât cu referire la natura infracțiunii s-a pronunțat Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 32/1999.

Pe de altă parte, scopul urmărit de către reclamant

prin prezenta acțiune este obligarea statului la despăgubiri reprezentând

prejudiciile morale suferite prin condamnare în conformitate cu prevederile

art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, dată în interesul legii, de aplicare unitară a Decretului-Lege nr.

118/1990, s-a reținut că infracțiunea de refuz la încorporare pe motiv de

conștiință religioasă, respectiv condamnarea dispusă pentru această

infracțiune, nu are caracter politic, iar în condițiile în care Legea nr.

221/2009 nu definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de natură politică,

este aplicabil principiul conform căruia în situații identice și soluțiile

trebuie să fie identice.

În

considerentele

aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă „Martorii

lui Iehova”, că „condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate

- cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. - nu au caracter politic în

sensul Decretului-Lege nr. 118/1990”.

S-a reținut că problema de drept care se cere a fi

soluționată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii

infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de

insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de

consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau,

dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate

de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace de drept penal, nu ține de o

anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa

participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei

obligații prevăzute prin Legea fundamentală.

Instituirea obligației de executare a serviciului

militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio

discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În

aceste

condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost

determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a

urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la

acea dată.

Or, în absența unui asemenea scop al încriminării, nu

se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe

cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori

de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o

încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca

nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale

deoarece, în perioada de referință a legii, Constituția garanta libertatea

conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea

serviciului militar (art. 40).

Prin urmare, condamnările pentru cele două

infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult

religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care

privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Înalta Curte a făcut referire în cuprinsul deciziei și

la poziția instituțiilor europene în legătură cu problema în discuție.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează

libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a

îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care

statele membre ale Consiliului Europei o au, de a recunoaște refuzul

îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu

prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966;

N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 09 mai 1984).

Deși, în acea perioadă, Statul Român nu era parte la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință,

relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era

fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei se menține și în

jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire

la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența

persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui lehova”, a concluzionat că

art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina

prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza

serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei,

Hotărârea din 27 octombrie 2009).

În

speță, se

pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (delictul de

insubordonare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la

Organizația Religioasă „Martorii lui lehova”), în condițiile în care, la fel ca

și în situația Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv Legea

nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de

natură politică.

Pentru identitate de rațiune, situația premisă de la

care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași,

concluzia prezentei instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de secțiile

unite, în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 503 din Codul Justiției

Militare nu are natură politică și nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea

acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de

modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuție, prin

decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul

legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege

nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunțarea

deciziei nr. 32/2009 au relevanță și în stabilirea naturii condamnării prin

raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanță.

Art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 la care face trimitere

instanța de apel prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice, infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii,

cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din

partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației

și pluralismului politic;

c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până

la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c

1

) acțiunea de împotrivire cu arma și

răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale sau culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de

naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență

sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și 2

din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare,

ce anume infracțiuni au caracter politic, textul legal evocat reprezintă o

normă de trimitere, ce face referire la anumite scopuri urmărite prin

săvârșirea infracțiunilor respective.

Din interpretarea logică și gramaticală a textului

art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că forma de luptă împotriva regimului

totalitar presupune o atitudine activă, de implicare în răsturnarea regimului

comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Singurul motiv al insubordonării și neprezentării la

încorporare pentru care a fost condamnat reclamantul a fost acela dictat de

convingerile sale religioase, care interziceau adepților acestui cult să pună

mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară și nicidecum o atitudine activă de

apărare a unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist, astfel

încât condițiile impuse de textul legal arătat nu sunt îndeplinite prin

raportare la Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, refuzul satisfacerii stagiului

militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent de

natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de

rezistență sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit

moment.

Obligația de satisfacere a serviciului militar

subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare

pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii

acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia

dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și

formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse de lege,

regăsindu-se, de altfel, și în legislația statelor comunitare.

În

aceste

condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost

determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a

urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la

acea dată, iar în absența unui asemenea scop nu se poate vorbi de existența

unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei

condamnări cu un asemenea caracter.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art.

312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Mureș, împotriva deciziei civile nr. 57/A din 05 mai 2011 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de

familie, și va modifica decizia, în sensul că va respinge ca nefondat apelul

declarat de reclamantul H.D. împotriva sentinței civile nr. 1607 din 05

octombrie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș, împotriva

deciziei civile nr. 57/A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie.

Modifică decizia în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

H.D. împotriva sentinței civile nr. 1607 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului

Mureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 mai

2012.