ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4549/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4549/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1731 din 2

noiembrie 2010, Tribunalul

Mureș

a admis în parte

cererea formulată de reclamantul V.G.

în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a

obligat pârâtul la plata, către reclamant, a echivalentului în lei a sumei de

3.000 Euro, la cursul practicat de

BNR din

ziua plății, cu titlu de daune morale cauzate părinților

reclamantului

prin aplicarea față de aceștia a măsurii administrative

cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada

1948-1954;

a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor reclamantului și a respins, ca

nefondată, cererea reclamantului

având ca

obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în perioada ianuarie

1948-31 decembrie 1954 familia reclamantului

a

fost declarată familie de chiaburi, averea acesteia a fost confiscată,

fiind

stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cușmed. Instanța a apreciat că

măsura administrativă luată împotriva familiei

reclamantului a avut caracter politic, potrivit art. 3 din Legea nr.

221/2009,

fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor și libertăților economice și

sociale ale membrilor familiei. Aceste măsuri au fost impuse de autorități în

considerarea situației sociale a familiei, care

era considerată înstărită și era un posibil opozant al regimului.

Probele administrate au dovedit

încălcări aduse valorilor fundamentale ale ființei umane, respectiv, încălcarea

dreptului la

libertate fizică și psihică,

dreptul la instruire, la muncă, atingeri care î

n temeiul art. 998 și

art. 999 C. civ., justifică o reparație morală.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor acordate instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art.

5 alin. (1)

1

din Legea nr.

221/2009,

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamantul și

pârâtul.

Reclamantul V.G.

a arătat că în mod greșit instanța de

fond nu a acordat daunele materiale solicitate, în condițiile în care, pe baza

probatoriilor administrate, aceasta a reținut că bunurile

enumerate au existat și au fost confiscate.

Pentru a putea stabili valoarea

bunurilor confiscate se impune suplimentarea probațiunii, prin efectuarea unei

expertize tehnice de

evaluare a bunurilor

indicate în declarație.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

a

arătat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie general obligatorie și

având putere numai pentru viitor.

Prin decizia civilă nr. 66/A din 1

iunie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie,

a

respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului, în sensul

că a schimbat în parte sentința atacată și a respins cererea reclamantului, de

acordare a daunelor

morale cauzate prin

aplicarea măsurilor administrative cu caracter

politic, menținând

celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Referitor la apelul reclamantului,

instanța de apel a reținut că acesta a

solicitat acordarea daunelor materiale în sumă de 50.400 lei, reprezentând

contravaloarea bunurilor confiscate tatălui său.

Analizând actele din dosarul de fond,

instanța de apel a

constatat că la fila 15

din dosarul inițial există o precizare de acțiune

prin care reclamantul solicită a se constata că

părinții săi au făcut

obiectul măsurilor administrative asimilate cu

condamnările cu caracter politic, fiind declarați chiaburi și restricționați la

domiciliu obligatoriu timp de 6 ani, în perioada 1948-1954.

Prin încheierea

din 8 ianuarie 2010 Tribunalul Mureș, secția de

contencios administrativ și fiscal, a disjuns petitul

având ca obiect acțiunea în constatare întemeiată pe prevederile Legii nr.

221/2008 și a trimis dosarul nou format la secția civilă a aceleiași instanțe

iar în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea contestației

formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta D.M.P.S. Mureș, împotriva

Deciziei nr. 2477/C din 22 iunie 2009 până la soluționarea acțiunii în

constatare.

La fila 36 dosar de fond s-a depus o

completare de acțiune, prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la

acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul

material suferit de părinții săi în

perioada 1 ianuarie 1948 - 31

decembrie 1954, în sumă lunară de 600 lei, reprezentând venitul minim pe

economie.

La data de 20

septembrie 2010, reclamantul a mai depus o precizare de

acțiune (fila 45 dosar de fond), prin

care solicită, pe lângă prejudiciul material indicat mai sus, și obligarea

pârâtului la

acordarea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit de părinții

lui, în sumă de 5.000 Euro.

Față de toate

aceste precizări și completări de acțiune, instanța

de apel a constatat că prima instanță

nu a fost investită cu soluționarea unui petit care să aibă ca obiect acordarea

de

despăgubiri materiale pentru bunurile

confiscate de la părinții săi.

Despăgubirile materiale indicate în fața

instanței de fond sunt o sumă generică, care a solicitat a se acorda lunar,

fără a se indica și proba în ce constă și motivul pentru care se solicită. Ca

atare, o asemenea cerere formulată doar în faza apelului reprezintă o cerere

nouă, inadmisibilă în această fază procesuală, potrivit art. 294 alin. (1) C.

proc. civ.

Referitor la

apelul pârâtului,

instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1354/2010

a Curții Constituționale, dispozițiile art.

I

pct.

1 din O.U.G. nr.

62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din

Legea nr.

221/2009 și au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate

pentru prejudiciul moral, au fost declarate

neconstituționale.

Totodată, prin Deciziile Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, publicate în M.Of. al României nr.

761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate

neconstituționale și prevederile art.

5 alin. (1) lit. a teza întâi din

Legea nr. 221/2009.

Față de obligativitatea deciziilor

Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea

persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic sau în favoarea descendenților

acestora.

Ca atare, Statul Român nu mai poate fi

obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantului, sens în

care acțiunea reclamantului nu mai poate fi primită.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul V.G.,

arătând

că în mod greșit instanța de apel a constata incidența în cauză a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, prin care

au

fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea

nr. 221/2009, prin soluția adoptată fiind aplicat, astfel, reclamantului un

tratament juridic diferit de al altor persoane care au obținut, în situații

similare, soluții favorabile, ceea ce contravine dispozițiilor constituționale

privind egalitatea în drepturi.

Reclamantul a

mai arătat că reparația morală pentru atingerile

aduse drepturilor fundamentale deduse judecății se cuvine

atât în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și în

temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., sens în care instanța trebuia să

facă aplicarea acestor dispoziții legale pentru soluționarea acțiunii.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele argumente;

In mod corect instanța de apel a dat

eficiență deciziei nr.

1358/2010 prin care

s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor

reclamantului, legalitatea acestui act fiind confirmată prin Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un

recurs în interesul legii, ce a tranșat problema de drept a efectelor deciziei

de neconstituționalitate asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare.

Astfel, prin

decizia în interesul legii sus-menționată s-a statuat

că „urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial".

In motivarea deciziei date în

interesul legii s-a arătat că, în raport de cadrul normativ intern, cât și de

blocul de convenționalitate reprezentat de textele Convenției Europene a

Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței Europene creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

In raport de decizia în interesul

legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că în mod corect

instanța de apel a soluționat pretențiile reclamantului din perspectiva

deciziei de neconstituționalitate, cât timp la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată definitiv,

decizia instanței de apel fiind pronunțată la 1

iunie 2011.

Nu se poate reține că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât în speță nu este

vorba de un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate de

regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și

legală, în curs de desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru

normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă în art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, fiind de

imediată și generală aplicare, o interpretare contrară fiind de natură să

conducă la aplicarea, în continuare, a unui act neconstituțional, ca și când în

ordinea juridică nu ar fi apărut nici un

element nou, ceea ce este de

neacceptat din perspectiva legii

fundamentale.

Nu se pot reține criticile

recurentului-reclamant privind aplicarea unui tratament juridic diferențiat,

întrucât discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit

persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări

obiective și rezonabile.

In susținerea acestei critici

recurentul-reclamant se raportează

la alte

persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a

legii și

ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de

neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de

instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor

Curții

Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art.

147

alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă

pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de

neconstituționalitate

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

In condițiile în care reclamantul a

invocat ca temei juridic al

cererii în

despăgubiri dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009,

examinate ca atare de instanță, analizarea pretențiilor acestuia din

perspectiva altor prevederi legale, respectiv, a dispozițiilor art. 998-999 C.

civ., echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o atare soluție este contrară

dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza

I

C.

proc. civ., potrivit cărora „In apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată

și nici nu se pot face cereri noi.

Norma

procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o

solicitare în sensul examinării

pretențiilor deduse judecății pe

temeiul

altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în

judecată.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul V.G.

împotriva deciziei nr. 66/A din 1 iunie 2011 a Curții de

Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.