ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4549/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1731 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Mureș a admis în parte cererea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a echivalentului în lei a sumei de 3.000 Euro, la cursul practicat de BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale cauzate părinților reclamantului prin aplicarea față de aceștia a măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 1948-1954; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor reclamantului și a respins, ca nefondată, cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în perioada ianuarie 1948-31 decembrie 1954 familia reclamantului a fost declarată familie de chiaburi, averea acesteia a fost confiscată, fiind stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cușmed. Instanța a apreciat că măsura administrativă luată împotriva familiei reclamantului a avut caracter politic, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor și libertăților economice și sociale ale membrilor familiei. Aceste măsuri au fost impuse de autorități în considerarea situației sociale a familiei, care era considerată înstărită și era un posibil opozant al regimului. Probele administrate au dovedit încălcări aduse valorilor fundamentale ale ființei umane, respectiv, încălcarea dreptului la libertate fizică și psihică, dreptul la instruire, la muncă, atingeri care î n temeiul art. 998 și art. 999 C. civ., justifică o reparație morală.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1) 1 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul și pârâtul. Reclamantul V.G. a arătat că în mod greșit instanța de fond nu a acordat daunele materiale solicitate, în condițiile în care, pe baza probatoriilor administrate, aceasta a reținut că bunurile enumerate au existat și au fost confiscate. Pentru a putea stabili valoarea bunurilor confiscate se impune suplimentarea probațiunii, prin efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a bunurilor indicate în declarație. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie general obligatorie și având putere numai pentru viitor.

Prin decizia civilă nr. 66/A din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului, în sensul că a schimbat în parte sentința atacată și a respins cererea reclamantului, de acordare a daunelor morale cauzate prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că acesta a solicitat acordarea daunelor materiale în sumă de 50.400 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate tatălui său.

Analizând actele din dosarul de fond, instanța de apel a constatat că la fila 15 din dosarul inițial există o precizare de acțiune prin care reclamantul solicită a se constata că părinții săi au făcut obiectul măsurilor administrative asimilate cu condamnările cu caracter politic, fiind declarați chiaburi și restricționați la domiciliu obligatoriu timp de 6 ani, în perioada 1948-1954. Prin încheierea din 8 ianuarie 2010 Tribunalul Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal, a disjuns petitul având ca obiect acțiunea în constatare întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2008 și a trimis dosarul nou format la secția civilă a aceleiași instanțe iar în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

a suspendat judecarea contestației formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta D.M.P.S. Mureș, împotriva Deciziei nr. 2477/C din 22 iunie 2009 până la soluționarea acțiunii în constatare. La fila 36 dosar de fond s-a depus o completare de acțiune, prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit de părinții săi în perioada 1 ianuarie 1948 - 31 decembrie 1954, în sumă lunară de 600 lei, reprezentând venitul minim pe economie. La data de 20 septembrie 2010, reclamantul a mai depus o precizare de acțiune (fila 45 dosar de fond), prin care solicită, pe lângă prejudiciul material indicat mai sus, și obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de părinții lui, în sumă de 5.000 Euro.

Față de toate aceste precizări și completări de acțiune, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a fost investită cu soluționarea unui petit care să aibă ca obiect acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate de la părinții săi. Despăgubirile materiale indicate în fața instanței de fond sunt o sumă generică, care a solicitat a se acorda lunar, fără a se indica și proba în ce constă și motivul pentru care se solicită. Ca atare, o asemenea cerere formulată doar în faza apelului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în această fază procesuală, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la apelul pârâtului, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituționale. Totodată, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009. Față de obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau în favoarea descendenților acestora.

Ca atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantului, sens în care acțiunea reclamantului nu mai poate fi primită. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., arătând că în mod greșit instanța de apel a constata incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin soluția adoptată fiind aplicat, astfel, reclamantului un tratament juridic diferit de al altor persoane care au obținut, în situații similare, soluții favorabile, ceea ce contravine dispozițiilor constituționale privind egalitatea în drepturi.

Reclamantul a mai arătat că reparația morală pentru atingerile aduse drepturilor fundamentale deduse judecății se cuvine atât în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., sens în care instanța trebuia să facă aplicarea acestor dispoziții legale pentru soluționarea acțiunii. Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente; In mod corect instanța de apel a dat eficiență deciziei nr. 1358/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, legalitatea acestui act fiind confirmată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, ce a tranșat problema de drept a efectelor deciziei de neconstituționalitate asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin decizia în interesul legii sus-menționată s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial". In motivarea deciziei date în interesul legii s-a arătat că, în raport de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței Europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

In raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că în mod corect instanța de apel a soluționat pretențiile reclamantului din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, cât timp la data publicării acesteia în Monitorul Oficial - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată definitiv, decizia instanței de apel fiind pronunțată la 1 iunie 2011. Nu se poate reține că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât în speță nu este vorba de un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în curs de desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, fiind de imediată și generală aplicare, o interpretare contrară fiind de natură să conducă la aplicarea, în continuare, a unui act neconstituțional, ca și când în ordinea juridică nu ar fi apărut nici un element nou, ceea ce este de neacceptat din perspectiva legii fundamentale. Nu se pot reține criticile recurentului-reclamant privind aplicarea unui tratament juridic diferențiat, întrucât discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. In susținerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. In condițiile în care reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare de instanță, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, respectiv, a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o atare soluție este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „In apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare în sensul examinării pretențiilor deduse judecății pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 66/A din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.