ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8305/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1176 din 10 iunie 2010 Tribunalul Mureș a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureș; a constatat că reclamanta și părinții acesteia, R.J. jun. și R.M. au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 01 martie 1949 - martie 1958; a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantei; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în perioada 1 martie 1949 - martie 1958 familia reclamantei a avut domiciliul obligatoriu în localitatea M.C..

Anterior acestei măsuri, membrii familiei au fost evacuați din locuință și li s-a confiscat întreaga avere. Tatăl reclamantei a avut loc de muncă obligatoriu în M.C., permițându-li-se să se întoarcă în G. în anul 1953. Între timp, tatăl reclamantei s-a îmbolnăvit și i s-a amputat un picior. În această situație, instanța a apreciat că măsura administrativă luată împotriva tatălui reclamantei și implicit a familiei sale a avut un caracter politic, fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor și libertăților economice și sociale ale acestuia. Aceste măsuri au fost impuse de autorități în considerarea situației sociale a tatălui reclamantei și a bunicului acesteia, care erau persoane înstărite. La aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamantă, instanța a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate de consecințe asupra vieții sociale și profesionale a acesteia și a familiei sale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureș. Prin apelul declarat s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate și pe cale de consecință respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată. În esență, criticile cuprinse în memoriul de apel au vizat, pe de o parte, greșita constatare a caracterului politic al măsuri administrative, iar pe de altă parte, greșita apreciere a vocației la măsuri reparatorii, precum și greșita apreciere a cuantumului acestora.

Prin Decizia civilă nr. 17 A din 27 ianuarie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor reținând că sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative sentința atacată este legală și temeinică având în vedere probele administrate raportat la caracterul reparator al actului normativ aplicabil, respectiv Legea nr. 221/2009. Sub aspectul daunelor morale solicitate, instanța de apel a reținut că temeiul de drept al acțiunii reclamantei s-a regăsit în prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, art. 51 și art. 147 din Constituție, norma de drept declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar decizia astfel publicată are caracter definitiv și obligatoriu pentru instanțele judecătorești, ca de altfel pentru toate persoanele fizice și juridice române. Prin practica sa constantă Curtea Constituțională a impus cu aceeași forță general obligatorie și considerentele cuprinse în deciziile pronunțate. Ca atare în cauza de față, cu respectarea supremației Constituției și legilor, instanța trebuie să dea eficiență caracterului obligatoriu al deciziei amintite anterior și să constate că dispoziția legală invocată de reclamantă în susținerea pretențiilor sale nu mai poate fi aplicată.

Instanța a avut în vedere și limitele impuse de art. 129 C. proc. civ., în sensul în care a constatat că reclamanta nu a invocat, alături de dispozițiile legale speciale, și alte temeiuri de drept cum ar fi cele de drept comun regăsite în art. 998, 999 C. civ. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtul. În motivarea recursului declarat de reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că intervenirea declarării neconstituționalității temeiului juridic trebuia să aibă ca efect înlocuirea temeiului legal special cu un temei legal general în vigoare, în speță art. 998, 999 C. civ. De asemenea, decizia Curții Constituționale are efect doar pentru viitor, deci privește doar acțiunile introduse după data publicării sale în Monitorul Oficial.

Pârâtul a susținut, în motivarea recursului, că instanța de apel nu a analizat caracterul politic al măsurii administrative luată asupra familiei reclamantei. Această măsură nu a fost urmarea săvârșirii unei infracțiuni. S-a mai susținut că pârâtul nu trebuia obligat la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu a fost reținută nicio culpă în sarcina sa. Recurentul nu a indicat temeiul juridic al recursului. Recursurile nu sunt fondate. Criticile inserate în motivarea recursului reclamantei nu pot fi reținute pentru următoarele considerente. Acțiunea civilă este actul procedural prin care reclamantul învestește instanța cu o problemă litigioasă. După stabilirea limitelor sesizării, instanța nu poate schimba, împotriva voinței părții, temeiul de drept al acțiunii și, deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilității.

În speță, reclamanta a precizat expres temeiul juridic al cererii sale înțelegând să aleagă o anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acțiunea formulată în temeiul Legii speciale nr. 221/2009, fără a mai indica și un alt temei juridic, astfel încât instanța de apel, în mod corect a dat eficiență caracterului obligatoriu al deciziei Curții Constituționale. Mai mult, instanța, în considerentele deciziei atacate, a reținut și faptul că reclamanta, în afară de dispozițiile legii speciale, nu a mai indicat și alte temeiuri de drept comun, respectiv art. 998, 999 C. civ. Este de menționat că în virtutea rolului său activ, instanța poate califica cererea, doar în situația în care reclamantul a indicat un temei de drept greșit sau neaplicabil în cauză, iar schimbarea acelui temei trebuie pusă obligatoriu în discuția părților.

În consecință, schimbarea temeiului juridic de către instanță, astfel cum susține reclamanta că s-ar fi impus în cauză, ar fi însemnat încălcarea principiului disponibilității potrivit căruia reclamantul este acela care stabilește cadrul procesual. În ceea ce privește incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 se reține că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial, sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În raport de această reglementare s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 219/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se extindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Referitor la recursul pârâtului, trebuie precizat că față de autorul reclamantei a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu. Caracterul politic al măsurii luate față de autorul reclamantei a fost constatat în baza ansamblului probator administrat în cauză prin raportare la prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, care definesc măsura administrativă cu caracter politic ca fiind orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu.

Cum, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale doar dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi, constatarea caracterului politic al măsurii administrative, legal reținută, urmează fi menținută. Nu va fi reținută nici cealaltă critică formulată de pârât întrucât, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare.

Pârâtul datorează cheltuielile de judecată fiind în culpă procesuală, odată ce a căzut în pretenții și a obligat pe reclamantă să declanșeze procedura judiciară și să avanseze o anumită sumă de bani pentru corecta soluționare a cauzei, astfel că ea are dreptul să o recupereze de la partea care a pierdut litigiul. Având în vedere aceste considerente, recursurile sunt nefondate și vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureș împotriva Deciziei nr. 17 A din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2011.