ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8305/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8305/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1176 din 10 iunie

2010 Tribunalul Mureș a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.M. în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Mureș; a constatat că reclamanta și părinții acesteia, R.J. jun. și

R.M. au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic constând în

stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 01 martie 1949 - martie 1958; a

obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri în

favoarea reclamantei; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut că în perioada 1 martie 1949 - martie

1958 familia reclamantei a avut domiciliul obligatoriu în localitatea M.C..

Anterior acestei măsuri, membrii familiei au fost evacuați din locuință și li

s-a confiscat întreaga avere. Tatăl reclamantei a avut loc de muncă obligatoriu

în M.C., permițându-li-se să se întoarcă în G. în anul 1953. Între timp, tatăl

reclamantei s-a îmbolnăvit și i s-a amputat un picior.

În această situație,

instanța a apreciat că măsura administrativă luată împotriva tatălui

reclamantei și implicit a familiei sale a avut un caracter politic, fiind luată

în scopul îngrădirii drepturilor și libertăților economice și sociale ale

acestuia. Aceste măsuri au fost impuse de autorități în considerarea situației

sociale a tatălui reclamantei și a bunicului acesteia, care erau persoane

înstărite.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale solicitate de reclamantă, instanța a avut în vedere

că aceste încălcări au fost urmate de consecințe asupra vieții sociale și

profesionale a acesteia și a familiei sale.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureș.

Prin apelul declarat

s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate și pe cale de consecință respingerea

acțiunii formulate ca neîntemeiată.

În esență, criticile

cuprinse în memoriul de apel au vizat, pe de o parte, greșita constatare a

caracterului politic al măsuri administrative, iar pe de altă parte, greșita

apreciere a vocației la măsuri reparatorii, precum și greșita apreciere a

cuantumului acestora.

Prin Decizia civilă

nr. 17 A din 27 ianuarie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul și a

schimbat în parte sentința, în sensul respingerii capătului de cerere privind

acordarea despăgubirilor reținând că sub aspectul constatării caracterului

politic al măsurii administrative sentința atacată este legală și temeinică

având în vedere probele administrate raportat la caracterul reparator al

actului normativ aplicabil, respectiv Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul daunelor

morale solicitate, instanța de apel a reținut că temeiul de drept al acțiunii

reclamantei s-a regăsit în prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Aceste prevederi

legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010.

Potrivit

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, art. 51 și art. 147 din

Constituție, norma de drept declarată neconstituțională își încetează efectele

după 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar decizia

astfel publicată are caracter definitiv și obligatoriu pentru instanțele

judecătorești, ca de altfel pentru toate persoanele fizice și juridice române.

Prin practica sa

constantă Curtea Constituțională a impus cu aceeași forță general obligatorie

și considerentele cuprinse în deciziile pronunțate. Ca atare în cauza de față,

cu respectarea supremației Constituției și legilor, instanța trebuie să dea

eficiență caracterului obligatoriu al deciziei amintite anterior și să constate

că dispoziția legală invocată de reclamantă în susținerea pretențiilor sale nu

mai poate fi aplicată.

Instanța a avut în

vedere și limitele impuse de art. 129 C. proc. civ., în sensul în care a

constatat că reclamanta nu a invocat, alături de dispozițiile legale speciale,

și alte temeiuri de drept cum ar fi cele de drept comun regăsite în art. 998,

999 C. civ.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtul.

În motivarea

recursului declarat de reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., s-a arătat că intervenirea declarării neconstituționalității

temeiului juridic trebuia să aibă ca efect înlocuirea temeiului legal special

cu un temei legal general în vigoare, în speță art. 998, 999 C. civ. De

asemenea, decizia Curții Constituționale are efect doar pentru viitor, deci

privește doar acțiunile introduse după data publicării sale în Monitorul Oficial.

Pârâtul a susținut,

în motivarea recursului, că instanța de apel nu a analizat caracterul politic

al măsurii administrative luată asupra familiei reclamantei. Această măsură nu

a fost urmarea săvârșirii unei infracțiuni. S-a mai susținut că pârâtul nu trebuia

obligat la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu a fost reținută nicio

culpă în sarcina sa. Recurentul nu a indicat temeiul juridic al recursului.

Recursurile nu sunt

fondate.

Criticile inserate în

motivarea recursului reclamantei nu pot fi reținute pentru următoarele

considerente.

Acțiunea civilă este

actul procedural prin care reclamantul învestește instanța cu o problemă

litigioasă. După stabilirea limitelor sesizării, instanța nu poate schimba,

împotriva voinței părții, temeiul de drept al acțiunii și, deci, calea

procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilității.

În speță, reclamanta

a precizat expres temeiul juridic al cererii sale înțelegând să aleagă o

anumită cale procedurală deschisă de lege, respectiv acțiunea formulată în

temeiul Legii speciale nr. 221/2009, fără a mai indica și un alt temei juridic,

astfel încât instanța de apel, în mod corect a dat eficiență caracterului

obligatoriu al deciziei Curții Constituționale. Mai mult, instanța, în

considerentele deciziei atacate, a reținut și faptul că reclamanta, în afară de

dispozițiile legii speciale, nu a mai indicat și alte temeiuri de drept comun,

respectiv art. 998, 999 C. civ.

Este de menționat că

în virtutea rolului său activ, instanța poate califica cererea, doar în

situația în care reclamantul a indicat un temei de drept greșit sau neaplicabil

în cauză, iar schimbarea acelui temei trebuie pusă obligatoriu în discuția

părților.

În consecință,

schimbarea temeiului juridic de către instanță, astfel cum susține reclamanta

că s-ar fi impus în cauză, ar fi însemnat încălcarea principiului

disponibilității potrivit căruia reclamantul este acela care stabilește cadrul

procesual.

În ceea ce privește

incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 se

reține că potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial, sunt general

obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În raport de această

reglementare s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text

de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o decizie definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale, nu

se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 219/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se extindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Referitor la recursul

pârâtului, trebuie precizat că față de autorul reclamantei a fost luată o

măsură administrativă cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu.

Caracterul politic al

măsurii luate față de autorul reclamantei a fost constatat în baza ansamblului

probator administrat în cauză prin raportare la prevederile art. 3 din Legea

nr. 221/2009, care definesc măsura administrativă cu caracter politic ca fiind

orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu. Cum, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate

neconstituționale doar dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi,

constatarea caracterului politic al măsurii administrative, legal reținută,

urmează fi menținută.

Nu va fi reținută

nici cealaltă critică formulată de pârât întrucât, în conformitate cu

prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va

fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

La baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din

vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute,

justificat, de partea câștigătoare. Pârâtul datorează cheltuielile de judecată

fiind în culpă procesuală, odată ce a căzut în pretenții și a obligat pe

reclamantă să declanșeze procedura judiciară și să avanseze o anumită sumă de

bani pentru corecta soluționare a cauzei, astfel că ea are dreptul să o

recupereze de la partea care a pierdut litigiul.

Având în vedere

aceste considerente, recursurile sunt nefondate și vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta C.M. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Mureș împotriva Deciziei

nr. 17 A din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2011.