ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1468/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1468/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 21 august 2009 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanta S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 să se constate

caracterul politic al măsurilor administrative la care au fost supuse

reclamanta și bunica acesteia, S.M., precum și acordarea de daune morale.

Prin sentința civilă

nr. 1243 din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea

și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata către reclamantă

a sumei de 2500 euro, în echivalent în lei de la data plății, cu titlu de daune

morale.

Prima instanță a

reținut, în raport de ansamblul materialului probator, incidența în cauză a

dispozițiilor art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

condițiile în care atât reclamanta, cât și familia sa (părinții și bunica

S.M.), au fost deportați începând cu 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, restricțiile domiciliare pentru familia reclamantei încetând la data

de 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

În aprecierea

prejudiciului moral s-a ținut seama de durata redusă a perioadei în care

aceasta a suportat condițiile improprii de viață pe care le presupunea

stabilirea domiciliului forțat în vremea regimului comunist, precum și de

vârsta fragedă a reclamantei, care nu îi permitea să conștientizeze eventualele

privațiuni la care era supusă împreună cu familia. S-a avut în vedere,

totodată, că reclamanta nu a propus probe din care să rezulte condițiile

concrete de trai ale familiei sale în perioada deportării, deși această sarcină

îi incumba, potrivit art. 1169 C. civ., iar începând cu anul 1992, reclamanta a

încasat lunar o sumă de bani, calculată după criteriile stabilite de

Decretul-lege nr. 118/1990, sumă plătită de Statul Român și având același

caracter reparatoriu, în considerarea aceluiași prejudiciu.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel, în termen legal, ambele părți.

Reclamanta a criticat

soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor acordate, iar pârâtul

a susținut că suma stabilită de instanța de fond este prea mare în raport de

consecințele negative suferite de persoana care a făcut obiectul măsurilor

administrative și nu s-a ținut seama de sumele efectiv primite în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

La termenul din 26

aprilie 2010, în fața instanței de apel, apelantul pârât a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5),

art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din

26 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 29 din

Legea nr. 47/1992, republicată, a fost admisă cererea de sesizare a Curții

Constituționale și a fost înaintat dosarul în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate.

În temeiul art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelurilor

formulate de apelanta reclamantă S.D. și apelantul pârât Statul Român prin

M.F.P. pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 1462

din 9 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a respins ca devenită inadmisibilă

excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, reținând că textul

criticat a fost deja declarat neconstituțional prin deciziile nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010.

Prin decizia nr. 154/

C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de

apelantul pârât, a schimbat în tot sentința civilă apelată și a respins

acțiunea reclamantei. Totodată, a fost respins, ca nefondat apelul declarat

împotriva aceleiași sentințe de apelanta reclamantă.

În considerentele

deciziei din apel, instanța a reținut, în esență, că reclamanta este nepoata

persoanei care a fost strămutată conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. și care

nu a beneficiat de măsuri compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât a decedat anterior anului 1990.

Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta avea vârsta de un an, nu prezumă

de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă

luată asupra antecesorului său, ca și consecințele în plan social produse

asupra familiei sale justificând recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în

vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale),

cât și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ

adoptat încă din anul 1990.

Prin urmare,

suferințele morale ale bunicii reclamantei nu pot fi transpuse asupra unui

descendent pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a

prejudiciului suferit, având în vedere caracterul personal al daunelor morale.

De altfel, persoanele

împotriva cărora s-au luat anumite măsuri administrative politice în timpul

regimului comunist au fost declarate eroi și prejudiciul moral suferit de

acestea s-a acoperit într-o oarecare măsură.

Referitor la

cuantificarea daunelor morale acordate de către instanța de fond, Curtea a

reținut că reclamanta a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat

în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în

cuantum de 200 lei lunar. Instanța de apel a avut în vedere și compensațiile de

altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de

la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de

transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cls. I,

care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât

posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic.

Concluzionând în

sensul că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii prin aplicarea

Decretului-lege nr. 118/1990, instanța de apel a apreciat că nu este necesară

acordarea altor daune morale, care ar contribui la îmbogățirea fără just temei

a reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ.,

reclamanta S.D.

În motivarea

recursului, recurenta arată că în mod greșit s-a reținut că nu poate beneficia

de daune morale, datorită vârstei fragede pe care o avea în perioada aplicări

măsurii administrative abuzive, o astfel de argumentare fiind inumană. De

asemenea, se susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 3 C. civ.,

referitoare la denegarea de dreptate, deoarece a refuzat să judece pricina în

raport de legislația comunitară.

Recurenta consideră

greșită concluzia instanței potrivit căreia Statul român și-ar fi îndeplinit

obligațiile prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990. Argumentul instanței

în sensul că nu s-ar fi probat elementele răspunderii delictuale este

neîntemeiat, o astfel de motivare fiind inadmisibilă.

Se mai susține că în

apelul declarat de pârât nu s-a solicitat respingerea totală a despăgubirilor,

ci reducerea cuantumului acestora.

Examinând decizia

recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia

în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se

constată că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul

deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum

urmează:

Acțiunea formulată de

reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum

aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului

Constanța.

În fața instanței de

apel s-a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al

acțiunii, iar după declararea neconstituționalității acestui text legal, instanța

ar fi trebuit să analizeze, cu prioritate, dacă dispoziția legală menționată

mai poate fi aplicată cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarată neconstituțională, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie

2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care

s-a respins apelul reclamantei, s-a admis apelul pârâtului și s-a respins

acțiunea) este corectă, pentru argumentele reținute în corpul prezentei

decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.

Ca urmare a

constatării că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic al

acțiunii promovate de reclamantă, examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea

daunelor morale în raport de suferințele fizice și psihice provocate prin

măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva bunicii sale

(care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale),

devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

de recurs asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare a daunelor,

în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei

de drept.

Critica referitoare

la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanța nu a refuzat să

soluționeze pricina, ci a pronunțat o soluție asupra apelului, interpretând și

aplicând dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Susținerea

recurentei, referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat cauza din

perspectiva normelor comunitare, nu poate fi examinată de instanța de recurs,

în condițiile în care în motivarea acestei susțineri nu se arată care sunt

normele comunitare incidente în cauză și asupra cărora instanța de apel ar fi

omis să se pronunțe.

Se mai susține în

motivarea recursului că, în apelul declarat de pârât, nu s-a solicitat

respingerea totală a despăgubirilor, ci reducerea cuantumului acestora. Or, din

examinarea apelului pârâtului rezultă că acesta a contestat însăși obligația de

acordare a unor despăgubiri suplimentare (în plus față de măsurile reparatorii

acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990), nu numai cuantumul acestora,

așa încât susținerea recurentei este vădit nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.D. împotriva deciziei civile nr.

154/ C din 14 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 02 martie 2012.