ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8680/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8680/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 119 din 17 februarie

2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele D.I.,

B.A. și G.P. și a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 443 din 18 mai

2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a respins

petitul privind acordarea daunelor morale; s-au menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 443 din 18 mai 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea

formulată și precizată de reclamantele D.I. născută B., B.A., G.P. împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Cluj și, în consecință, s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative luate împotriva antecesoarei reclamantelor, B.M., având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, luată în temeiul

Deciziei M.A.I. nr. 15260 din 28 noiembrie 1958. Pârâtul a fost obligat la

plata în favoarea reclamantelor a sumei de 380.520 RON cu titlu de daune morale

și 2.380 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că împotriva antecesoarei reclamantelor,

B.M., a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură luată prin Decizia

M.A.I. nr. 15260 din 28 noiembrie 1958 și întemeiată pe H.C.M. nr. 337 din 11

martie 1954, completată cu H.C.M. nr. 237 din 12 februarie 1957.

Potrivit actelor de

stare civilă de la dosarul cauzei, reclamantele sunt fiicele defunctei B.M. și

au formulat acțiunea în calitate de descendente ale acesteia de gradul I și

strict pentru prejudiciul cauzat defunctei lor mame. Prin urmare, instanța a

apreciat că reclamantelor le sunt aplicabile dispozițiile art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009 deoarece împotriva antecesoarei lor a fost luată o măsură

administrativă cu caracter politic, măsură care i-a cauzat acesteia un

prejudiciu moral însemnat.

În ceea ce privește

dreptul la reparație, prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu a fost stabilit

modul de determinare a cuantumului daunelor și, drept urmare, în soluționarea

unor astfel de cereri, devin incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ., care

prin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, permit

interpretarea extensivă, aptă a realiza prejudiciul produs persoanei victimă a

unei astfel de condamnări.

Cu privire la

prejudiciul moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute

ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează

în domeniul afectiv al vieții persoanei. Or, tocmai prin deportarea

antecesoarei reclamantelor, măsură care a avut ca efect direct decesul

acesteia, lăsând fără sprijin moral și material trei copii minori, care oricum

au trăit și ei în condiții inumane, dauna morală constă în atingerea adusă

acelor valori care definesc personalitatea umană și se referă la existența

fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, onoare, prestigiu și alte

valori similare.

Efectul imediat al

măsurii administrative sus-menționate l-a reprezentat restrângerea libertății

individului, afectarea iremediabilă a onoarei, demnității umane, astfel că

acesteia i s-au vătămat de asemenea moralitatea, poziția socială, drepturi

nepatrimoniale ocrotite de lege.

La stabilirea

cuantumului daunelor, instanța a avut în vedere durata deportării, suferințele

fizice și psihice la care a fost supusă deportata, precum și faptul că

antecesoarea reclamantelor nu a beneficiat nici în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990 și nici ale O.U.G. nr. 214/1999 de măsuri reparatorii deoarece a

decedat în 1963.

Cu privire la

apelurile declarate de părți, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr.  221/2009 ca neconstituțional, reluându-se în motivarea

hotărârii considerente acesteia.

Admiterea excepției

de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului

[

art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

]

, are ca și consecință lipsirea de fundament

juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind

obligatorie și cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992.

Termenul de 45 de

zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale

în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care

dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

În ce privește

prezenta cauză, instanța a mai analizat și dacă, având în vedere dispozițiile

Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca

neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamantele aveau un bun sau o

speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantele

dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.

Această analiză este

necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantelor li s-ar

cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând

la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Nu se pune problema

încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1,

neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși

la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut

Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un

alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia

puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul

admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul

legislativ.

Din acest motiv nu se

pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12,

respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în

situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol,

exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar

cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În speță nu se poate

vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6

parag. 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în

prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice,

raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se

doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost

modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția

părților din proces.

Problema

retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se

pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în

cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas

irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi

ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr.

47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac,

admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și

hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată

neconstituțională.

Raportat la aceste

considerente, curtea a apreciat că reclamantele nu sunt îndreptățite la

acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de

antecesoarea lor, ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului forțat

pentru aceasta.

A fost însă menținută

soluția primei instanțe în ce privește constatarea caracterului politic al

măsurii administrative luată împotriva antecesoarei reclamanților și cea

privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că art. 3 lit. b)

din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate

și că există o culpă procesuală a statului pârât în sensul art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., întrucât textul de lege în temeiul căruia reclamantele au

exercitat acțiunea a fost declarat neconstituțional, după admiterea acțiunii în

primă instanță, iar motivul admiterii apelului a fost doar declararea textului

ca fiind neconstituțional, împrejurare care este imputabilă pârâtului Statul

Român.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții D.I., B.A. și G.P., criticând-o pentru

următoarele motive:

concluziilor pe fond au arătat faptul că apelul declarat de reclamante este

admisibil chiar și în condițiile în care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, având în vedere

faptul că există și alte dispoziții legale care prevăd obligația Statului Român

de a despăgubi persoanele care au fost victimele unor condamnări cu caracter

politic, precum și abuzurilor exercitate asupra persoanelor în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Statul are obligația

să plătească despăgubiri pentru condamnările și măsurile abuzive cu caracter

politic, fiindcă există cadru legal și doar în acest mod se asigură repararea

pagubei cauzate de stat pentru faptele săvârșite de autoritățile statului

împotriva persoanelor.

În acest sens, au

invocat dispozițiile art. 5 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, arătând că, potrivit art. 5 pct. 5, orice persoană care este victima

unei arestări sau a unei dețineri în condițiile dispozițiilor acestui articol

are dreptul la reparații.

reluat motivarea Curții Constituționale, însă dacă instanța ar fi acordat

atenție speței ar fi observat că autoarea lor, decedată în timpul măsurii luate

împotriva sa, nu a avut cum să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de

Decretul-Lege nr. 118/1990. Potrivit acestui act normativ, doar persoana care a

făcut obiectul unei condamnării politice sau măsuri administrative cu caracter

politic putea beneficia de drepturi sau soțul supraviețuitor, cu condiția să nu

se fi recăsătorit. Tatăl lor s-a recăsătorit la scurt timp, pentru a avea cine

să le crească, astfel că nu a beneficiat de prevederile acestui act normativ

decât în nume propriu, în calitate de fost condamnat și deținut politic.

Astfel, până la

formularea prezentei acțiuni, prejudiciul cauzat antecesoarei lor nu a fost

reparat sub nicio formă.

instanța de apel a apreciat că în speță nu este o speranță legitimă, în sensul

art. 1 din Primul Protocol cu motivarea că, așa cum a statuat Curtea

Constituțională, a existat alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr.

118/1990.

Instanța a dat dovadă

de o necunoaștere a dosarului, întrucât în speță nu s-a putut beneficia de

prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

nu s-a pronunțat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată

în apel, constând în onorariu avocațial conform chitanței depuse, deși au

solicitat plata acestora și au depus chitanța doveditoare.

Chiar și în situația

în care se apreciază că în mod corect a fost înlăturată obligația de plată de

către pârât a daunelor morale acordate de instanța de fond, se impunea

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel, întrucât acest

fapt nu le este imputabil, culpa aparținând Statului Român care a edictat un

act normativ, ulterior declarat neconstituțional, și a generat un val de

procese care au implicat și cheltuieli judiciare importante pentru persoanele

vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

1.Pe lângă faptul că

temeiul invocat în primul motiv de recurs, ca fiind susținut la concluziile pe

fond din apel, este diferit de cel din acțiune, cu încălcarea art. 296 C. proc.

civ., situația în care s-a aflat autoarea reclamantelor nu se circumscrie

dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană, care are în vedere lipsirea de

libertate în ipotezele strict reglementate.

formulate de către reclamante referitoare la faptul că nu s-a putut beneficia

de drepturile aferente în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu prezintă

relevanță în cauză atât timp cât temeiul de drept invocat în susținerea cererii

de daune morale a fost declarat neconstituțional, pentru motivele detaliate în

decizia de apel, prin deciziile Curții Constituționale nefăcându-se o

distincție de genul celei sugerate prin cererea de recurs - respectiv dacă s-a

beneficiat sau nu de dispozițiile celorlalte legi reparatorii.

După soluționarea

cauzei în apel s-a pronunțat Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 de către

Înalta Curte-Secții Unite, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, prin care s-a

statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr.

1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Cum la data

publicării deciziilor Curții Constituționale reclamantele nu aveau cauza

soluționată definitiv, printr-o hotărâre care să le confere un bun în sensul

jurisprudenței Curții Europene, dată în interpretarea și aplicarea art. 1 din

Primul Protocol adițional al Convenției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic al pretențiilor lor.

reținute mai sus referitor la susținerea reclamantelor recurente în sensul că

nu au beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990, în ceea ce privește speranța

legitimă, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției,

relevante sunt considerentele deciziei în interesul legii sus-menționate.

Astfel, în ceea ce

privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un

interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate

fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării

deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu

definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care

să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu

exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de

"speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui

drept de creanță, și norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului,

ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

recurs este fondat, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, deși apelul

reclamantelor a fost respins, iar cel formulat de pârât a fost admis, se

justifică acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamante

atât timp cât declararea neconstituționalității care a justificat admiterea apelului

pârâtului a intervenit în timpul soluționării cauzei în apel, aceasta a vizat

un act normativ edictat de pârât, iar reclamantele s-au prevalat de dispoziții

legale în vigoare la data respectivă.

În considerarea celor

reținute în analiza ultimului motiv, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și

a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării intimatului

pârât la plata sumei de 1.240 RON către apelanții reclamanți, reprezentând

cheltuieli de judecată. Se vor menține totodată celelalte dispoziții ale

deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții D.I., B.A. și G.P. împotriva Deciziei civile nr. 119/A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică în parte

decizia în sensul că:

Obligă pe intimatul

pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.240

RON către apelanții reclamanți D.I., B.A. și G.P.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 decembrie 2011.