ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8680/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 119 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele D.I., B.A. și G.P. și a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 443 din 18 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o parțial, în sensul că a respins petitul privind acordarea daunelor morale; s-au menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 443 din 18 mai 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantele D.I.

născută B., B.A., G.P. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Cluj și, în consecință, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva antecesoarei reclamantelor, B.M., având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, luată în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 15260 din 28 noiembrie 1958. Pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantelor a sumei de 380.520 RON cu titlu de daune morale și 2.380 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantelor. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că împotriva antecesoarei reclamantelor, B.M., a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 15260 din 28 noiembrie 1958 și întemeiată pe H.C.M. nr. 337 din 11 martie 1954, completată cu H.C.M. nr. 237 din 12 februarie 1957. Potrivit actelor de stare civilă de la dosarul cauzei, reclamantele sunt fiicele defunctei B.M. și au formulat acțiunea în calitate de descendente ale acesteia de gradul I și strict pentru prejudiciul cauzat defunctei lor mame. Prin urmare, instanța a apreciat că reclamantelor le sunt aplicabile dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 deoarece împotriva antecesoarei lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic, măsură care i-a cauzat acesteia un prejudiciu moral însemnat.

În ceea ce privește dreptul la reparație, prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu a fost stabilit modul de determinare a cuantumului daunelor și, drept urmare, în soluționarea unor astfel de cereri, devin incidente dispozițiile art. 998, 999 C. civ., care prin dispoziții de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza prejudiciul produs persoanei victimă a unei astfel de condamnări. Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ privește afectarea acelor atribute ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții persoanei.

Or, tocmai prin deportarea antecesoarei reclamantelor, măsură care a avut ca efect direct decesul acesteia, lăsând fără sprijin moral și material trei copii minori, care oricum au trăit și ei în condiții inumane, dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană și se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, onoare, prestigiu și alte valori similare. Efectul imediat al măsurii administrative sus-menționate l-a reprezentat restrângerea libertății individului, afectarea iremediabilă a onoarei, demnității umane, astfel că acesteia i s-au vătămat de asemenea moralitatea, poziția socială, drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege.

La stabilirea cuantumului daunelor, instanța a avut în vedere durata deportării, suferințele fizice și psihice la care a fost supusă deportata, precum și faptul că antecesoarea reclamantelor nu a beneficiat nici în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și nici ale O.U.G. nr. 214/1999 de măsuri reparatorii deoarece a decedat în 1963. Cu privire la apelurile declarate de părți, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional, reluându-se în motivarea hotărârii considerente acesteia.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului [ art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 ] , are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes”, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

În ce privește prezenta cauză, instanța a mai analizat și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamantele aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantele dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ. Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantelor li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1. Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ. Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Raportat la aceste considerente, curtea a apreciat că reclamantele nu sunt îndreptățite la acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de antecesoarea lor, ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului forțat pentru aceasta.

A fost însă menținută soluția primei instanțe în ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată împotriva antecesoarei reclamanților și cea privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și că există o culpă procesuală a statului pârât în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât textul de lege în temeiul căruia reclamantele au exercitat acțiunea a fost declarat neconstituțional, după admiterea acțiunii în primă instanță, iar motivul admiterii apelului a fost doar declararea textului ca fiind neconstituțional, împrejurare care este imputabilă pârâtului Statul Român.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.I., B.A. și G.P., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Cu ocazia concluziilor pe fond au arătat faptul că apelul declarat de reclamante este admisibil chiar și în condițiile în care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, având în vedere faptul că există și alte dispoziții legale care prevăd obligația Statului Român de a despăgubi persoanele care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic, precum și abuzurilor exercitate asupra persoanelor în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Statul are obligația să plătească despăgubiri pentru condamnările și măsurile abuzive cu caracter politic, fiindcă există cadru legal și doar în acest mod se asigură repararea pagubei cauzate de stat pentru faptele săvârșite de autoritățile statului împotriva persoanelor.

În acest sens, au invocat dispozițiile art. 5 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că, potrivit art. 5 pct. 5, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condițiile dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații. 2. Instanța de apel a reluat motivarea Curții Constituționale, însă dacă instanța ar fi acordat atenție speței ar fi observat că autoarea lor, decedată în timpul măsurii luate împotriva sa, nu a avut cum să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Potrivit acestui act normativ, doar persoana care a făcut obiectul unei condamnării politice sau măsuri administrative cu caracter politic putea beneficia de drepturi sau soțul supraviețuitor, cu condiția să nu se fi recăsătorit.

Tatăl lor s-a recăsătorit la scurt timp, pentru a avea cine să le crească, astfel că nu a beneficiat de prevederile acestui act normativ decât în nume propriu, în calitate de fost condamnat și deținut politic. Astfel, până la formularea prezentei acțiuni, prejudiciul cauzat antecesoarei lor nu a fost reparat sub nicio formă. 3. În mod nelegal instanța de apel a apreciat că în speță nu este o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Primul Protocol cu motivarea că, așa cum a statuat Curtea Constituțională, a existat alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990. Instanța a dat dovadă de o necunoaștere a dosarului, întrucât în speță nu s-a putut beneficia de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

4. Instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în apel, constând în onorariu avocațial conform chitanței depuse, deși au solicitat plata acestora și au depus chitanța doveditoare. Chiar și în situația în care se apreciază că în mod corect a fost înlăturată obligația de plată de către pârât a daunelor morale acordate de instanța de fond, se impunea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel, întrucât acest fapt nu le este imputabil, culpa aparținând Statului Român care a edictat un act normativ, ulterior declarat neconstituțional, și a generat un val de procese care au implicat și cheltuieli judiciare importante pentru persoanele vizate de aplicarea Legii nr. 221/2009.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: 1.Pe lângă faptul că temeiul invocat în primul motiv de recurs, ca fiind susținut la concluziile pe fond din apel, este diferit de cel din acțiune, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ., situația în care s-a aflat autoarea reclamantelor nu se circumscrie dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană, care are în vedere lipsirea de libertate în ipotezele strict reglementate.

2. Apărările formulate de către reclamante referitoare la faptul că nu s-a putut beneficia de drepturile aferente în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu prezintă relevanță în cauză atât timp cât temeiul de drept invocat în susținerea cererii de daune morale a fost declarat neconstituțional, pentru motivele detaliate în decizia de apel, prin deciziile Curții Constituționale nefăcându-se o distincție de genul celei sugerate prin cererea de recurs - respectiv dacă s-a beneficiat sau nu de dispozițiile celorlalte legi reparatorii. După soluționarea cauzei în apel s-a pronunțat Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 de către Înalta Curte-Secții Unite, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, prin care s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Cum la data publicării deciziilor Curții Constituționale reclamantele nu aveau cauza soluționată definitiv, printr-o hotărâre care să le confere un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene, dată în interpretarea și aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic al pretențiilor lor.

3. Pe lângă cele reținute mai sus referitor la susținerea reclamantelor recurente în sensul că nu au beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990, în ceea ce privește speranța legitimă, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, relevante sunt considerentele deciziei în interesul legii sus-menționate. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. 4. Ultimul motiv de recurs este fondat, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, deși apelul reclamantelor a fost respins, iar cel formulat de pârât a fost admis, se justifică acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamante atât timp cât declararea neconstituționalității care a justificat admiterea apelului pârâtului a intervenit în timpul soluționării cauzei în apel, aceasta a vizat un act normativ edictat de pârât, iar reclamantele s-au prevalat de dispoziții legale în vigoare la data respectivă. În considerarea celor reținute în analiza ultimului motiv, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării intimatului pârât la plata sumei de 1.240 RON către apelanții reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată.

Se vor menține totodată celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.I., B.A. și G.P. împotriva Deciziei civile nr. 119/A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în parte decizia în sensul că: Obligă pe intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.240 RON către apelanții reclamanți D.I., B.A. și G.P. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2011.