ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1953/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1953/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Alba la 10 februarie 2010, reclamanta F.M.L. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând: să se constate caracterul politic al condamnării tatălui

reclamantei, defunctul Z.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 325,

lit. c), C. pen.; să se constate caracterul politic al măsurii administrative

de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu, luată față de reclamantă

și față de părinții acesteia; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000

lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit și obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că prin sentința penală nr. 204 din 10 martie 1949 pronunțată de

Tribunalul Militar Sibiu, defunctul Z.I. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de publicații interzise,

prevăzută de art. 325, lit. c), C. pen. Acesta a fost pus în libertate la data

de 12 martie 1949.

Prin Decizia M.A.I. nr.

239/1952 reclamantei și părinților acesteia le-a fost stabilit domiciliul

obligatoriu în localitatea Blaj, jud. Alba, iar prin Decizia M.A.I. nr. 5782/1954

le-a fost schimbat domiciliul obligatoriu în Târnăveni.

Prin Decizia M.A.I. nr.

6373/1956 le-au fost ridicate restricțiile domiciliare, însă la revenirea în

Alba Iulia au fost nevoiți să locuiască la rude, deoarece casa era ocupată.

Atât condamnarea lui Z.I.,

cât și măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu au de

drept caracter politic potrivit art. 1, alin. (2), respectiv art. 3 din Legea nr.

221/2009.

Această condamnare

nedreaptă i-a produs defunctului mari suferințe psihice, fiind privat de

dreptul de a se bucura de viață și de a se manifesta liber. De asemenea, acesta

nu a mai putut contribui material și spiritual la creșterea și educarea

reclamantei, care la momentul condamnării tatălui ei avea doar 5 ani.

Și măsura

administrativă a produs reclamantei și familiei ei mari suferințe, astfel că se

impune ca Statul Român să fie obligat la plata daunelor morale în sumă de

400.000 lei.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 1, alin. (2), alin. (3) și alin. (5) din Legea nr.

221/2009.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr.

2380/2010 Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamanta împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic de drept al condamnării

tatălui reclamantei, defunctul Z.I., dispusă prin sentința nr. 204 din 10

martie 1949 pronunțată de către Tribunalul Militar Sibiu, la o pedeapsă de 3

ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 325,

lit. c) C. pen.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de

defunctul Z.I., tatăl reclamantei; a constatat că măsura administrativă luată

față de reclamantă și față de părinții acesteia, defuncții Z.I. și Z.A., de

către organele fostei miliții, având ca obiect stabilirea de domiciliu

obligatoriu, a avut caracter politic; a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de reclamantă prin luarea măsurii administrative de stabilire a

domiciliului obligatoriu, suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de Z.I., tatăl reclamantei, prin luarea măsurii

administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu și suma de 2.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de Z.A., mama

reclamantei, prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului

obligatoriu. Au fost respinse celelalte cereri formulate de reclamantă, ca

neîntemeiate. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 3.000

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de Ministerul

Finanțelor Publice pentru pârât, prin decizia nr. 71 din 03 martie 2011, a

admis calea de atac; a admis în parte sentința, în sensul că a respins capetele

de cerere referitoare la acordarea daunelor morale; a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței atacate și a respins cererea de aderare la apelul declarat de

pârât, formulată de reclamantă, pentru considerentele ce urmează:

La data pronunțării

sentinței era adoptată O.U.G. nr. 62/2010, iar, ulterior, Curtea

Constituțională a pronunțat Deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin Deciziile

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

La momentul

pronunțării deciziei, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale

condamnaților politici și descendenților celor ce au suferit condamnări

politice a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de

drept a textului legal.

În consecință, nu mai

există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantei, Curtea

Constituțională apreciind că este neconstituțional inclusiv să recunoști

descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul

lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.

Reținând că lipsește

temeiul legal pentru acordarea de daune morale descendenților condamnaților

politici, Curtea a constatat că se impune admiterea apelului declarat de către

pârât, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate în sensul

respingerii capetelor de cerere referitoare la acordarea daunelor morale, cu

menținerea celelalte dispoziții ale sentinței atacate, corelativ cu respingerea

cererii de aderare la apelul declarat de pârât.

Împotriva deciziei au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta, prin

recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicită

modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii acțiunii în totalitate,

pentru motivele de mai jos.

Decizia pronunțată

încalcă principiul egalității în drepturi, garantat de Constituția României și

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data introducerii acțiunii era

în vigoare Legea nr. 221/2009, lege aplicabilă pe tot parcursul procesului,

fără plafonările aduse de O.U.G. nr. 62/2010.

Totodată, instanța de

apel încalcă principiul neretroactivității legii civile, întrucât efectele

deciziei Curții Constituționale nu pot afecta decât actele, inacțiunile sau

operațiunile ce urmează să se producă în viitor.

Se arată că hotărârea

instanței de apel încalcă și Declarația Universală a Drepturilor Omului,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096/1996 și

Rezoluția S.P.C.E. nr. 1481 alin. (2)-(6).

Pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Alba, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ., critică

decizia sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reține caracterul

nefondat al recursului reclamantei pentru argumentele ce succed:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale)are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Cu privire la

recursul pârâtului, ale cărui critici pot fi încadrate în motivul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul

fondat al acestuia, față de motivele ce urmează:

Legea nr. 221/2009

stabilește la art. 1 alin. (2) lit. a) că infracțiunea pentru comiterea căreia

a fost condamnat tatăl reclamantei constituie de drept condamnare cu caracter

politic, așa încât instanța nu avea a constata caracterul politic al

infracțiunii prevăzute de art. 325 lit. c) C. pen. Similar și în ceea ce

privește măsura administrativă, având ca obiect stabilirea de domiciliu

obligatoriu prin deciziile M.A.I., măsură luată ca urmare a aplicării pedepsei

de 3 luni închisoare corecțională, instanța nu avea a constata caracterul

politic al acestuia.

Pentru argumentele ce

preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

pârâtului va fi admis și, drept consecință, decizia va fi schimbată în parte,

în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

Celelalte dispoziții

ale deciziei, respectiv admiterea apelului declarat de pârât și respingerea

cererii de aderare la apel formulată de reclamantă, vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva deciziei nr. 71 din 3

martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Schimbă în parte

decizia recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta F.M.L.,

ca nefondată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.L. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.