ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1953/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 10 februarie 2010, reclamanta F.M.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând: să se constate caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, defunctul Z.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 325, lit. c), C. pen.; să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu, luată față de reclamantă și față de părinții acesteia; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că prin sentința penală nr. 204 din 10 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Sibiu, defunctul Z.I. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de publicații interzise, prevăzută de art. 325, lit. c), C. pen. Acesta a fost pus în libertate la data de 12 martie 1949. Prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952 reclamantei și părinților acesteia le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Blaj, jud. Alba, iar prin Decizia M.A.I. nr. 5782/1954 le-a fost schimbat domiciliul obligatoriu în Târnăveni. Prin Decizia M.A.I. nr. 6373/1956 le-au fost ridicate restricțiile domiciliare, însă la revenirea în Alba Iulia au fost nevoiți să locuiască la rude, deoarece casa era ocupată.

Atât condamnarea lui Z.I., cât și măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu au de drept caracter politic potrivit art. 1, alin. (2), respectiv art. 3 din Legea nr. 221/2009. Această condamnare nedreaptă i-a produs defunctului mari suferințe psihice, fiind privat de dreptul de a se bucura de viață și de a se manifesta liber. De asemenea, acesta nu a mai putut contribui material și spiritual la creșterea și educarea reclamantei, care la momentul condamnării tatălui ei avea doar 5 ani. Și măsura administrativă a produs reclamantei și familiei ei mari suferințe, astfel că se impune ca Statul Român să fie obligat la plata daunelor morale în sumă de 400.000 lei. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1, alin. (2), alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 2380/2010 Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic de drept al condamnării tatălui reclamantei, defunctul Z.I., dispusă prin sentința nr. 204 din 10 martie 1949 pronunțată de către Tribunalul Militar Sibiu, la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 325, lit. c) C. pen.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de defunctul Z.I., tatăl reclamantei; a constatat că măsura administrativă luată față de reclamantă și față de părinții acesteia, defuncții Z.I.

și Z.A., de către organele fostei miliții, având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu, a avut caracter politic; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de Z.I., tatăl reclamantei, prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu și suma de 2.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de Z.A., mama reclamantei, prin luarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu. Au fost respinse celelalte cereri formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice pentru pârât, prin decizia nr. 71 din 03 martie 2011, a admis calea de atac; a admis în parte sentința, în sensul că a respins capetele de cerere referitoare la acordarea daunelor morale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a respins cererea de aderare la apelul declarat de pârât, formulată de reclamantă, pentru considerentele ce urmează: La data pronunțării sentinței era adoptată O.U.G. nr. 62/2010, iar, ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat Deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. La momentul pronunțării deciziei, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale condamnaților politici și descendenților celor ce au suferit condamnări politice a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a textului legal.

În consecință, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantei, Curtea Constituțională apreciind că este neconstituțional inclusiv să recunoști descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone. Reținând că lipsește temeiul legal pentru acordarea de daune morale descendenților condamnaților politici, Curtea a constatat că se impune admiterea apelului declarat de către pârât, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la acordarea daunelor morale, cu menținerea celelalte dispoziții ale sentinței atacate, corelativ cu respingerea cererii de aderare la apelul declarat de pârât.

Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți. Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicită modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii acțiunii în totalitate, pentru motivele de mai jos. Decizia pronunțată încalcă principiul egalității în drepturi, garantat de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data introducerii acțiunii era în vigoare Legea nr. 221/2009, lege aplicabilă pe tot parcursul procesului, fără plafonările aduse de O.U.G. nr. 62/2010. Totodată, instanța de apel încalcă principiul neretroactivității legii civile, întrucât efectele deciziei Curții Constituționale nu pot afecta decât actele, inacțiunile sau operațiunile ce urmează să se producă în viitor.

Se arată că hotărârea instanței de apel încalcă și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096/1996 și Rezoluția S.P.C.E. nr. 1481 alin. (2)-(6). Pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 299 C. proc. civ., critică decizia sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului reclamantei pentru argumentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtului, ale cărui critici pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al acestuia, față de motivele ce urmează: Legea nr. 221/2009 stabilește la art. 1 alin. (2) lit. a) că infracțiunea pentru comiterea căreia a fost condamnat tatăl reclamantei constituie de drept condamnare cu caracter politic, așa încât instanța nu avea a constata caracterul politic al infracțiunii prevăzute de art. 325 lit. c) C. pen. Similar și în ceea ce privește măsura administrativă, având ca obiect stabilirea de domiciliu obligatoriu prin deciziile M.A.I., măsură luată ca urmare a aplicării pedepsei de 3 luni închisoare corecțională, instanța nu avea a constata caracterul politic al acestuia.

Pentru argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis și, drept consecință, decizia va fi schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. Celelalte dispoziții ale deciziei, respectiv admiterea apelului declarat de pârât și respingerea cererii de aderare la apel formulată de reclamantă, vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva deciziei nr. 71 din 3 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Schimbă în parte decizia recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta F.M.L., ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.L. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2012.