ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1732 din 30 iunie 2010 Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a constatat că, condamnarea reclamantului D.S., dispusă prin sentința penală nr. 293 din 9 iulie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial al or. Stalin și rămasă definitivă prin Deciziunea nr. 1598 din 18 decembrie 1950 a Tribunalului Militar pentru unități M.A.I. la o pedeapsă de 8 (opt) ani temniță grea și 5 (cinci) ani degradare civică pentru săvârșirea faptei prev. de art. 209 pct. III C. pen. din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic.

A constatat că măsura luată prin Decizia M.A.I. nr. 16074 din 09 ianuarie 1961 de stabilire a domiciliului obligatoriu a reclamantului pe timp de 12 luni în Com. Rubla Raionul Brăila, Regiunea Galați, constituie măsură administrativă cu caracter politic. A obligat pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de acesta prin condamnare și luarea măsurii administrative. A respins în rest acțiunea, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba a solicitat prin apelul declarat schimbarea în parte a sentinței în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului. S-a susținut că instanța trebuia să țină cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, incidentă în cauză, având în vedere că nu a fost pronunțată încă o hotărâre judecătorească definitivă. În cazul de față, având în vedere că reclamantul a fost supus unei condamnări și măsuri cu caracter politic, cuantumul maxim al despăgubirilor morale ce pot fi acordate, conform prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 este de 10000 euro. Or, prin sentința atacată, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale de 500.000 euro, sumă care depășește pragul maxim stabilit de O.U.G.

nr. 62/2010. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a solicitat prin apelul declarat admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate și rejudecând cauza în fond, reducerea daunelor morale la nivelul stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010. Prin întâmpinarea depusă de reclamant s-a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. Ulterior, intimatul a invocat nulitatea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, având în vedere că în cererea de apel nu este indicat numărul corect de dosar și nici cel al sentinței atacate. Prin decizia civilă nr. 45 din 10 februarie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinței civile nr. 1732/2010 pronunțată de Tribunalul Alba.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale. A menținut în rest sentința atacată. A constatat nul apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași sentințe. În motivarea deciziei s-a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, “ Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, la momentul pronunțării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor ce au suferit condamnări politice și/ sau măsuri administrative cu caracter politic a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a textului legal. În consecință, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantului. În apel nu este posibilă schimbarea temeiului acțiunii, astfel că instanța este ținută să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în funcție de textele legale incidente în materie și cu care a fost inițial sesizată.

Reținând că lipsește temeiul legal pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de condamnații politici, ca urmare a declarării neconstituționalității textului de lege ce a stat la baza formulării acțiunii, Curtea a constatat că se impune, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului declarat de către Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinței civile nr. 1732/2010 pronunțată de Tribunalul Alba, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor morale, cu menținerea în rest a sentinței atacate. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Alba s-a constatat că sentința pronunțată de instanța de fond are numărul 1732 din 30 iunie 2010 și este pronunțată în Dosar nr. 43/107/2010. În cererea de apel declarată de pârât s-a atacat însă sentința civilă nr. 1795 din 14 iulie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1151/107/2010. În aceste condiții, instanța a apreciat că în cauză este incident art. 287 alin. (2) raportat la alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care instanța a constatat nul apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași sentințe Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul D.S., invocând în drept disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că chiar dacă prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, instanțele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit raportat la disp. art. 20 și art. 148 din Constituția României. Statuările Curții Constituționale, aflate în contradicție cu drepturile și libertățile cetățenilor din Tratatele internaționale, nu pot fi reținute de instanțele naționale, acestea fiind obligate să dea eficiență convențiilor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Prin aplicarea convențiilor și tratatelor internaționale nu se încalcă prevederile art. 11 alin. (3) și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

S-a susținut că declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) adus atingere disp. art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a disp. art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, fiind afectată noțiunea de „bun” și speranța legitimă”. Declararea neconstituționalității acestor dispoziții din Legea nr. 221/2009 a încălcat și recomandările din Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind repararea prejudiciilor produse de fostele regimuri comuniste. Aplicarea deciziei Curții Constituționale, încalcă și principiul nediscriminării consacrat de disp. art. 14 din Convenție.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.S. împotriva deciziei nr. 45 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.