ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1732 din 30 iunie 2010 Tribunalul

Alba a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D.S. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice și în consecință a constatat că, condamnarea reclamantului D.S.,

dispusă prin sentința penală nr. 293 din 9 iulie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial al or. Stalin și rămasă definitivă prin Deciziunea nr. 1598

din 18 decembrie 1950 a Tribunalului Militar pentru unități M.A.I. la o

pedeapsă de 8 (opt) ani temniță grea și 5 (cinci) ani degradare civică pentru

săvârșirea faptei prev. de art. 209 pct. III C. pen. din 1936, constituie de

drept condamnare cu caracter politic. A constatat că măsura luată prin Decizia

M.A.I. nr. 16074 din 09 ianuarie 1961 de stabilire a domiciliului obligatoriu a

reclamantului pe timp de 12 luni în Com. Rubla Raionul Brăila, Regiunea Galați,

constituie măsură administrativă cu caracter politic.

A obligat pârâtul la plata către

reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit de acesta prin condamnare și luarea măsurii administrative. A

respins în rest acțiunea, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul Alba.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Alba a solicitat prin apelul

declarat schimbarea în parte a sentinței în sensul diminuării cuantumului

despăgubirilor morale acordate reclamantului.

S-a susținut că instanța trebuia să

țină cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, incidentă în cauză, având în

vedere că nu a fost pronunțată încă o hotărâre judecătorească definitivă.

În cazul de față, având în vedere că

reclamantul a fost supus unei condamnări și măsuri cu caracter politic,

cuantumul maxim al despăgubirilor morale ce pot fi acordate, conform

prevederilor O.U.G. nr. 62/2010 este de 10000 euro.

Or, prin sentința atacată,

reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale de 500.000 euro, sumă care

depășește pragul maxim stabilit de O.U.G. nr. 62/2010.

Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul Alba a solicitat prin apelul declarat admiterea acestuia,

desființarea hotărârii atacate și rejudecând cauza în fond, reducerea daunelor

morale la nivelul stabilit prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin întâmpinarea depusă de

reclamant s-a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca

fiind temeinică și legală.

Ulterior, intimatul a invocat

nulitatea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, având în

vedere că în cererea de apel nu este indicat numărul corect de dosar și nici

cel al sentinței atacate.

Prin decizia civilă nr. 45 din 10

februarie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul

declarat de Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba

împotriva sentinței civile nr. 1732/2010 pronunțată de Tribunalul Alba.

A schimbat în parte sentința atacată

în sensul că a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor

morale.

A menținut în rest sentința atacată.

A constatat nul apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași sentințe.

În motivarea deciziei s-a reținut că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate

neconstituționale prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

“

Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Prin urmare, la momentul pronunțării

prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor

ce au suferit condamnări politice și/ sau măsuri administrative cu caracter

politic a fost declarat neconstituțional, ceea ce are ca efect suspendarea de

drept a textului legal.

În consecință, nu mai există

fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantului.

În apel nu este posibilă schimbarea

temeiului acțiunii, astfel că instanța este ținută să verifice legalitatea și

temeinicia hotărârii atacate în funcție de textele legale incidente în materie

și cu care a fost inițial sesizată.

Reținând că lipsește temeiul legal

pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de condamnații

politici, ca urmare a declarării neconstituționalității textului de lege ce a

stat la baza formulării acțiunii, Curtea a constatat că se impune, în temeiul art.

296 C. proc. civ., admiterea apelului declarat de către Ministerul Public prin

Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba împotriva sentinței civile nr. 1732/2010

pronunțată de Tribunalul Alba, schimbarea în parte a sentinței atacate în

sensul respingerii capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor

morale, cu menținerea în rest a sentinței atacate.

În ceea ce privește apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Alba s-a constatat că sentința pronunțată de instanța de fond are numărul 1732

din 30 iunie 2010 și este pronunțată în Dosar nr. 43/107/2010.

În cererea de apel declarată de

pârât s-a atacat însă sentința civilă nr. 1795 din 14 iulie 2010 pronunțată în Dosar

nr. 1151/107/2010.

În aceste condiții, instanța a apreciat

că în cauză este incident art. 287 alin. (2) raportat la alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., motiv pentru care instanța a constatat nul apelul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Alba împotriva aceleiași sentințe

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat recurs reclamantul D.S., invocând în drept disp. art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

s-a invocat că chiar dacă prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, instanțele pot acorda despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit raportat la disp. art. 20 și art. 148 din Constituția

României.

Statuările Curții Constituționale,

aflate în contradicție cu drepturile și libertățile cetățenilor din Tratatele

internaționale, nu pot fi reținute de instanțele naționale, acestea fiind

obligate să dea eficiență convențiilor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului.

Prin aplicarea convențiilor și

tratatelor internaționale nu se încalcă prevederile art. 11 alin. (3) și art. 31

din Legea nr. 47/1992.

S-a susținut că declararea ca

neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) adus atingere disp. art.

17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a disp. art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, fiind afectată noțiunea de „bun” și speranța

legitimă”.

Declararea neconstituționalității

acestor dispoziții din Legea nr. 221/2009 a încălcat și recomandările din

Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind repararea

prejudiciilor produse de fostele regimuri comuniste.

Aplicarea deciziei Curții

Constituționale, încalcă și principiul nediscriminării consacrat de disp. art. 14

din Convenție.

Recursul reclamantului este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr.

12 din 19 septembrie   2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede

că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată

de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al

reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel

nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la

un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele expuse,

constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente

motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de

recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul D.S. împotriva deciziei nr. 45 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2012.