ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4143/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2902 din 29 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2994/30/2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei de obiect a acțiunii și inadmisibilității. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele D.M. și C.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș. A obligat pârâtul la plata în favoarea fiecărei reclamante a câte 6.330 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A respins în rest acțiunea reclamantelor. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantele, împreună cu defuncții părinți și cu defuncta bunică au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, din jud. Timis, fixându-li-se domiciliul obligatoriu în jud. Brăila; prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, li s-au ridicat restricțiile domiciliare. Conform art. 3 lit. e) din Legea nr,221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Prin raportare la acest articol, pârâtul a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative aplicate, arătând că această măsură are caracter politic de drept.

Instanța, interpretând însă cererea din perspectiva finalității urmărite de către reclamante, aceea de obținere a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite, a apreciat că solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative ce a fost dispusă împotriva acestora nu se circumscrie unui capăt de cerere distinct, ci constituie doar un argument în susținerea cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri. Chiar dacă cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative ar fi privită ca distinctă, aceasta nu ar fi lipsită de obiect, după cum a pretins pârâtul, ci ar fi lipsită de interes. În baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins și excepția inadmisibilității cererii, câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, dă dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv ai persoanei decedate, care a făcut obiectul unor astfel de măsuri. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamantele și pârâtul. În motivarea apelului, reclamantele au arătat că măsura deportării echivalează cu o condamnare politică, iar diferențierea făcută de legiuitor este pur formală, neputându-se stabili un cuantum mai mic al despăgubirilor morale. Au mai arătat că prima instanță a ignorat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, prin care s-a plafonat cuantumul despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 221/2009. În motivarea apelului pârâtului s-a invocat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, textul legal rămânând fără efecte juridice din 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea acestuia. Prin decizia civilă nr. 910 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința în sensul respingerii acțiunii. A respins apelul declarat de reclamante.

În considerentele deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamantei nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantele, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data publicării sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă.

De asemenea, decizia atacată a nesocotit principiile egalității în fața legii și al neretroactivității legii. Recursul nu este fondat. Înainte de pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761/15.11.2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale. În speță, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantele sunt sau nu îndreptățite la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional. Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentele susțin că s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul așa-zisei discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de neconstituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Având în vedere aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele D.M. și C.E. împotriva deciziei nr. 910 din 25 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.