ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4143/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2902 din

29 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2994/30/2010, Tribunalul Timiș a

respins excepțiile lipsei de obiect a acțiunii și inadmisibilității.

A admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamantele D.M. și C.E. împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

A obligat pârâtul

la plata în favoarea fiecărei reclamante a câte 6.330 euro, cu titlul de despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

A respins în rest

acțiunea reclamantelor.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamantele, împreună cu defuncții părinți

și cu defuncta bunică au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, din jud. Timis, fixându-li-se domiciliul obligatoriu în jud.

Brăila; prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, li s-au

ridicat restricțiile domiciliare.

Conform art. 3

lit. e) din Legea nr,221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea

și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Prin raportare

la acest articol, pârâtul a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de constatare

a caracterului politic al măsurii administrative aplicate, arătând că această măsură

are caracter politic de drept.

Instanța, interpretând

însă cererea din perspectiva finalității urmărite de către reclamante, aceea de

obținere a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite, a apreciat că solicitarea

de constatare a caracterului politic al măsurii administrative ce a fost dispusă

împotriva acestora nu se circumscrie unui capăt de cerere distinct, ci constituie

doar un argument în susținerea cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri. Chiar

dacă cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative ar fi

privită ca distinctă, aceasta nu ar fi lipsită de obiect, după cum a pretins pârâtul,

ci ar fi lipsită de interes.

În baza art. 137

alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins și excepția inadmisibilității cererii,

câtă vreme art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

dă dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare

sau prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic soțului supraviețuitor

și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv ai persoanei decedate, care

a făcut obiectul unor astfel de măsuri.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamantele și pârâtul.

În motivarea apelului,

reclamantele au arătat că măsura deportării echivalează cu o condamnare politică,

iar diferențierea făcută de legiuitor este pur formală, neputându-se stabili un

cuantum mai mic al despăgubirilor morale.

Au mai arătat

că prima instanță a ignorat Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin

care s-a plafonat cuantumul despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 221/2009.

În motivarea apelului

pârâtului s-a invocat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, textul legal rămânând fără efecte juridice din 31

decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea acestuia.

Prin decizia civilă

nr. 910 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârât

și a schimbat sentința în sensul respingerii acțiunii. A respins apelul declarat

de reclamante.

În considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamantei nu au dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest

text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamantele, în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținând că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică

decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data publicării sale

și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea

introductivă. De asemenea, decizia atacată a nesocotit principiile egalității în

fața legii și al neretroactivității legii.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de pronunțarea

deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761/15.11.2010, prin care dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost

declarate neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că la data judecării recursului nu se mai poate ține cont

de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantele sunt sau nu

îndreptățite la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că

s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o decizie definitivă.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor

dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Și în practica

Curții Europene a Drepturilor Omului se recunoaște eficiența controlului realizat

de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții

împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se

poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la

scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional

ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea,

reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate

în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar

fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza

legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii

așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurentele susțin că s-ar găsi, dat fiind că cererea

lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul

de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern

a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul așa-zisei

discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de neconstituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Având în vedere

aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele D.M. și C.E. împotriva deciziei nr. 910 din 25

mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 iunie 2012.