ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 910/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuerști, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor P.L. în calitate de reprezentant al membrului de sindicat D.M.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2006, de 2% începând cu data de 01 aprilie 2007 și 11% începând cu data de 01 octombrie 2007. De asemenea, s-a solicitat plata dobânzilor legale, indexarea sumelor și operarea mențiunilor în carnetul de muncă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că majorările salariale menționate au fost reglementate prin Legea nr. 232 din 06 iulie 2007 și O.G. nr. 10/2007, iar prin excluderea polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale s-a produs o discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, ce contravine și prevederilor Directivei 2000/78/CE. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 1901 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a adopta această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 818-821 din 03 iulie 2008 s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Ca urmare a acestor decizii, normele privind salarizarea polițiștilor nu pot fi înlocuite cu normele de salarizare a altor funcționari publici pe motiv de discriminare, ci salarizarea polițiștilor urmează să se facă după dispozițiile O.G. nr. 38/2003 iar dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 38/2003, nu pot fi invocate, acest text de lege nefiind aplicabil în speță.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 6/2007 „Prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată”. Formularea legii este una limitativă, astfel încât ea nu putea fi extinsă la alte categorii de funcționari decât cele menționate în text. Așadar, aplicabilitatea art. 43 din O.G. nr. 38/2003 intervine doar în măsura în care norma prin care se reglementează salarizarea personalului din sectorul bugetar nu exclude funcționarii cu statut special. Or, prin formularea sa, O.G. nr. 6/2007 limitează aplicabilitatea dispozițiilor sale la funcționarii publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 excluzând în acest fel pe funcționarii publici cu statut special.

4. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul-reclamant Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor P.L., în calitate de reprezentant al membrului de sindicat D.M.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele: Legea nr. 232/2007 privind aprobarea O.G. nr. 6/2007 prevede majorări salariale pentru toți funcționarii publici. Prima instanță a apreciat în mod greșit că polițiștii sunt excluși de la indexarea salariilor pe considerentul că aceștia sunt încadrați conform Legii nr. 360/2002, iar nu în temeiul Legii nr. 188/1999, această interpretare contravine O.G. 38/2003 potrivit căreia salariile polițiștilor se vor indexa conform O.G.

6/2007, modificată prin Legea nr. 232/2007, ce se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999, O.G. 38/2003, Legea nr. 360/2002. În ce privește dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 38/2003, recurentul-reclamant a susținut că nu sunt aplicabile în speță, însă reprezintă un exemplu tipic de normă de trimitere. Totodată, a arătat că acțiunea nu a fost întemeiată în principal pe dispozițiile O.G. 137/2000, cum eronat s-a reținut de către instanța de fond, ci pe dispozițiile O.G. 6/2007 și O.G. 38/2003. Astfel, autoritatea pârâtă a făcut o discriminare în sensul art. 2 din O.G. 37/2000 prin excluderea polițiștilor de la aceste majorări salariale. A mai susținut recurentul că atunci când a făcut trimitere la dispozițiile O.G.

nr. 137/2000 nu s-a făcut referire că ar fi fost discriminat de către legiuitor prin emiterea unor acte normative și nu a solicitat să se anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative, ci, dimpotrivă, a invocat faptul că în procesul de aplicare a legii, organele administrației publice pârâte au produs o discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin excluderea polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale. 5. Apărarea intimatului-pârât Ministerul Administrației și Internelor Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 , constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin O.G. nr. 10/2007, s-a stabilit indexarea în anul 2007 a salariilor de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, avute la data de 31 decembrie 2006, stabilite potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G.

nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006. Referitor la majorările salariale solicitate de reclamant, în temeiul O.G. nr. 10/2007, din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că valoarea sectorială majorată conform O.G. nr. 3/2006 și O.G. nr. 10/2007, s-a aplicat conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții Constituționale și altor instituții. În speță, reclamantul face parte din categoria funcționarilor publici cu statut special (polițiști) salarizați conform dispozițiilor din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, rezultând cu evidență că acesta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadrați, potrivit anexei II pct. 11, pct. 12 și pct. 13 din Legea nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Prim Adjunctul Procurorului General și Adjunctul acestuia, categorii cărora le sunt aplicabile reglementările menționate. Începând cu 1 ianuarie 2007 polițiștii au beneficiat de creșteri salariale ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare a funcțiilor, conform Legii nr. 491/2006 privind aprobarea O.G.

nr. 57/2006, cu privire la modificarea O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, astfel încât se constată că reclamantul nu se află într-o situație similară cu cea a categoriei funcționarilor publici care au beneficiat de creșterile salariale conform O.G. nr. 10/2007 și nici nu au fost excluși de la creșterile salariale acordate de legiuitor. Critica recurentului-reclamant în sensul aplicării dispozițiilor O.G. nr. 10/2007 și categoriei polițiștilor nu poate fi primită, pentru că reglementarea modalităților de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului și nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea O.G.

nr. 6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că prezenta ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. Acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată. Principiul egalității statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională în mod constant.

Totodată, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, întrucât nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat în sensul că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statului introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În concluzie, se constată că hotărârea instanței de fond este pusă la adăpost de orice critică, o discriminare a recurentului în raport cu alte categorii de salariați din sistemul bugetar la care face referire în motivele de recurs nu poate fi primită, acesta neaflându-se într-o situație identică cu cea invocată. 2. Soluția pronunțată în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor P.L. în calitate de reprezentant al membrului de sindicat D.M.V. împotriva sentinței nr. 1901 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.