ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 834/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 834/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Sesizarea instanței de fond
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul
C.L., prin reprezentant Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro
Lex” a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și
Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române:
- repararea
prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor
salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, de 2% începând cu data de 1
octombrie 2007 și de 11% începând cu data de 1 octombrie 2007
- plata dobânzii
legale până la efectuarea plății, indexarea sumelor datorate, de la data
nașterii dreptului și până la data plății efective și efectuarea mențiunilor
corespunzătoare în dosarul personal.
În motivarea
acțiunii, reclamantul a arătat că este angajat în cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române, precum și faptul că în anul 2007 nu a beneficiat de
majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 10/2007,
constatându-se existența unei situații de discriminare între polițiști și
celelalte categorii de bugetari, în favoarea cărora, Guvernul României a emis
trei ordonanțe prin care au fost acordate majorări salariale începând cu data
de 1 ianuarie 2007.
Hotărârea primei
instanțe
Prin Sentința nr.
1900 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată
de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța o
asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul invocă
discriminarea realizată prin legi și ordonanțe de urgență, însă prin Deciziile
nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2
alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în
măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești
au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere
de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme
create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În acest context,
prima instanță a reținut că normele de salarizare a altor categorii de
funcționari publici nu pot fi înlocuite pe motiv de discriminare, salarizarea
polițiștilor urmând să se facă în raport de dispozițiile O.G. nr. 38/2003.
În ceea ce privește
indexarea salariilor, instanța a apreciat că aplicabilitatea art. 43 din O.G.
nr. 38/2003 intervine doar în măsura în care norma prin care se reglementează
salarizarea personalului din sectorul bugetar nu exclude funcționarii cu statut
special.
A concluzionat, în
sensul că O.G. nr. 6/2007 limitează aplicabilitatea dispozițiilor sale la
funcționarii publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, excluzând în acest
fel pe funcționarii publici cu statut special.
Recursul exercitat
de reclamant
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor
„Pro Lex”, în calitate de reprezentant al reclamantului C.L., criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că a fost dată încălcarea și
aplicarea greșită a legii.
În motivarea căii de
atac, recurentul a invocat, în esență, următoarele critici, ce pot fi încadrate
în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
3.1. Interpretarea
primei instanțe, conform căreia, polițiștii sunt excluși de la indexarea
salariilor pe motiv că aceștia sunt încadrați în baza Legii nr. 360/2002 și nu
în temeiul Legii nr. 188/1999, contravine chiar dispozițiilor O.G. nr. 38/2003
privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, potrivit cărora
salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor
care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speță O.G. nr.
6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007.
3.2. Dispozițiile
art. 43 din O.G. nr. 38/2003 sunt aplicabile în speță și reprezintă un exemplu
tipic de normă de trimitere.
3.3. Acțiunea nu este
întemeiată în principal pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, ci pe dispozițiile
O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 38/2003, discriminarea invocată se referă la
aspectul excluderii categoriei polițiștilor de la acordarea majorărilor
salariale și nicidecum la o discriminare din partea legiuitorului prin
elaborarea și emiterea unor acte normative, în condițiile în care nu s-a
solicitat anularea acestora.
Apărările
intimatului Ministerul Administrației și Internelor
Prin întâmpinarea
depusă la dosar, Ministerul Administrației și Internelor a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că O.G nr. 10/2007, actul
normativ în vigoare în perioada de referință, nu reglementează creșteri
salariale pentru polițiști, care fac parte din categoria funcționarilor publici
cu statut special și care au beneficiat în anul 2007 de creșteri salariale
conform Legii nr. 491/2006.
Pârâtul a susținut că
în jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a statuat că prin lege
pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a
raporturilor reglementate, subliniind că principiul egalității în fața legii nu
înseamnă uniformitate.
A mai precizat și că
discriminarea presupune tratament inegal pentru persoane aflate în aceeași
situație, ori a distinge nu înseamnă a discrimina, ceea ce corespunde și
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor formulate și a prevederilor
art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este
nefondat.
Argumente de fapt
și de drept relevante
Recurentul-reclamant
C.L., reprezentat de sindicat, a învestit instanța de contencios administrativ
cu o acțiune al cărei obiect principal constă în repararea prejudiciului
suferit în urma discriminării, prin neacordarea unor majorări salariale
începând cu anul 2007, de care au beneficiat funcționarii publici sau
personalul contractual din sectorul bugetar, prin O.G. nr. 10/2007.
Potrivit art. 1 din
O.G. nr. 10/2007:
“În anul 2007,
salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite
potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de
stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul
bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările
ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de
demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr.
154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar
și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică,
cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate
potrivit Ordonanței Guvernului nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape,
astfel:
a) cu 5% începând cu
data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;
b) cu 2% începând cu
data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;
c) cu 11% începând cu
data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.”
Prin O.G. nr. 6/2007
au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor
publici, precum și modul de acordare a creșterilor salariale pe anul 2007, până
la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare.
Potrivit art. 2 din
ordonanță, „actul normativ se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul
Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu
modificările și completările ulterioare”.
În speță,
recurentul-reclamant este polițist, angajat al I.G.P.R. și face parte din
categoria funcționarilor publici cu statut special, salarizați conform
dispozițiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale
polițiștilor.
Înalta Curte constată
că recurentului-reclamant nu îi sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 10/2007,
întrucât norma specială menționează categoriile de personal cărora li se aplică
dispozițiile legale arătate, iar recurentul nu face parte din acele categorii
expres prevăzute.
Chiar dacă, prin
conținutul său, art. 43 din O.G. nr. 38/2003 dispune că „salariile stabilite în
raport de coeficienții de ierarhizare, prevăzute în prezenta ordonanță sunt
brute și se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea
personalului bugetar”, norma citată nu are aplicabilitate în speță, polițiștii
fiind beneficiarii unor creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie
2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru
modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de
ierarhizare pentru funcțiile deținute.
Prin urmare, punctul
de vedere al primei instanțe, în sensul că art. 43 din O.G.nr. 38/2003 are
aplicabilitate doar în măsura în care norma prin care se reglementează
salarizarea personalului din sectorul bugetar nu exclude funcționarii cu statut
special, este corect.
De altfel,
reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din
instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată
și la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc
acest lucru, astfel că presupusa discriminare invocată nu există.
Astfel, Înalta Curte
constată că soluția instanței este legală, problema care face obiectul
litigiului, în speță, modul de stabilire prin lege a unor drepturi salariale în
favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de altă categorie,
neputând fi apreciat din punctul de vedere al discriminării, aceasta depășind
cadrul legal reglementat de O.G. nr. 137/2000.
Apreciind că soluția
instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.
raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex”, în
calitate de reprezentant al membrului de sindicat C.L. împotriva Sentinței nr.
1900 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 februarie 2011.