ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 834/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

C.L., prin reprezentant Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro

Lex” a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și

Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române:

- repararea

prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor

salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, de 2% începând cu data de 1

octombrie 2007 și de 11% începând cu data de 1 octombrie 2007

- plata dobânzii

legale până la efectuarea plății, indexarea sumelor datorate, de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective și efectuarea mențiunilor

corespunzătoare în dosarul personal.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este angajat în cadrul Inspectoratului

General al Poliției Române, precum și faptul că în anul 2007 nu a beneficiat de

majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 10/2007,

constatându-se existența unei situații de discriminare între polițiști și

celelalte categorii de bugetari, în favoarea cărora, Guvernul României a emis

trei ordonanțe prin care au fost acordate majorări salariale începând cu data

de 1 ianuarie 2007.

instanțe

Prin Sentința nr.

1900 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată

de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul invocă

discriminarea realizată prin legi și ordonanțe de urgență, însă prin Deciziile

nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2

alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în

măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești

au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere

de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme

create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În acest context,

prima instanță a reținut că normele de salarizare a altor categorii de

funcționari publici nu pot fi înlocuite pe motiv de discriminare, salarizarea

polițiștilor urmând să se facă în raport de dispozițiile O.G. nr. 38/2003.

În ceea ce privește

indexarea salariilor, instanța a apreciat că aplicabilitatea art. 43 din O.G.

nr. 38/2003 intervine doar în măsura în care norma prin care se reglementează

salarizarea personalului din sectorul bugetar nu exclude funcționarii cu statut

special.

A concluzionat, în

sensul că O.G. nr. 6/2007 limitează aplicabilitatea dispozițiilor sale la

funcționarii publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, excluzând în acest

fel pe funcționarii publici cu statut special.

de reclamant

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor

„Pro Lex”, în calitate de reprezentant al reclamantului C.L., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că a fost dată încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

În motivarea căii de

atac, recurentul a invocat, în esență, următoarele critici, ce pot fi încadrate

în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

3.1. Interpretarea

primei instanțe, conform căreia, polițiștii sunt excluși de la indexarea

salariilor pe motiv că aceștia sunt încadrați în baza Legii nr. 360/2002 și nu

în temeiul Legii nr. 188/1999, contravine chiar dispozițiilor O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, potrivit cărora

salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor

care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speță O.G. nr.

6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007.

3.2. Dispozițiile

art. 43 din O.G. nr. 38/2003 sunt aplicabile în speță și reprezintă un exemplu

tipic de normă de trimitere.

3.3. Acțiunea nu este

întemeiată în principal pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, ci pe dispozițiile

O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr. 38/2003, discriminarea invocată se referă la

aspectul excluderii categoriei polițiștilor de la acordarea majorărilor

salariale și nicidecum la o discriminare din partea legiuitorului prin

elaborarea și emiterea unor acte normative, în condițiile în care nu s-a

solicitat anularea acestora.

intimatului Ministerul Administrației și Internelor

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Ministerul Administrației și Internelor a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că O.G nr. 10/2007, actul

normativ în vigoare în perioada de referință, nu reglementează creșteri

salariale pentru polițiști, care fac parte din categoria funcționarilor publici

cu statut special și care au beneficiat în anul 2007 de creșteri salariale

conform Legii nr. 491/2006.

Pârâtul a susținut că

în jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a statuat că prin lege

pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a

raporturilor reglementate, subliniind că principiul egalității în fața legii nu

înseamnă uniformitate.

A mai precizat și că

discriminarea presupune tratament inegal pentru persoane aflate în aceeași

situație, ori a distinge nu înseamnă a discrimina, ceea ce corespunde și

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor formulate și a prevederilor

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

și de drept relevante

Recurentul-reclamant

C.L., reprezentat de sindicat, a învestit instanța de contencios administrativ

cu o acțiune al cărei obiect principal constă în repararea prejudiciului

suferit în urma discriminării, prin neacordarea unor majorări salariale

începând cu anul 2007, de care au beneficiat funcționarii publici sau

personalul contractual din sectorul bugetar, prin O.G. nr. 10/2007.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 10/2007:

“În anul 2007,

salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite

potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de

stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul

bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările

ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de

demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr.

154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar

și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică,

cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate

potrivit Ordonanței Guvernului nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape,

astfel:

a) cu 5% începând cu

data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;

b) cu 2% începând cu

data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;

c) cu 11% începând cu

data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.”

Prin O.G. nr. 6/2007

au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor

publici, precum și modul de acordare a creșterilor salariale pe anul 2007, până

la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare.

Potrivit art. 2 din

ordonanță, „actul normativ se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul

Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare”.

În speță,

recurentul-reclamant este polițist, angajat al I.G.P.R. și face parte din

categoria funcționarilor publici cu statut special, salarizați conform

dispozițiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor.

Înalta Curte constată

că recurentului-reclamant nu îi sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 10/2007,

întrucât norma specială menționează categoriile de personal cărora li se aplică

dispozițiile legale arătate, iar recurentul nu face parte din acele categorii

expres prevăzute.

Chiar dacă, prin

conținutul său, art. 43 din O.G. nr. 38/2003 dispune că „salariile stabilite în

raport de coeficienții de ierarhizare, prevăzute în prezenta ordonanță sunt

brute și se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea

personalului bugetar”, norma citată nu are aplicabilitate în speță, polițiștii

fiind beneficiarii unor creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie

2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru

modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de

ierarhizare pentru funcțiile deținute.

Prin urmare, punctul

de vedere al primei instanțe, în sensul că art. 43 din O.G.nr. 38/2003 are

aplicabilitate doar în măsura în care norma prin care se reglementează

salarizarea personalului din sectorul bugetar nu exclude funcționarii cu statut

special, este corect.

De altfel,

reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din

instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată

și la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc

acest lucru, astfel că presupusa discriminare invocată nu există.

Astfel, Înalta Curte

constată că soluția instanței este legală, problema care face obiectul

litigiului, în speță, modul de stabilire prin lege a unor drepturi salariale în

favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de altă categorie,

neputând fi apreciat din punctul de vedere al discriminării, aceasta depășind

cadrul legal reglementat de O.G. nr. 137/2000.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex”, în

calitate de reprezentant al membrului de sindicat C.L. împotriva Sentinței nr.

1900 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2011.