ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 462/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată,

reclamantul C.B.C., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro

Lex”, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor

și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând ca prin sentința ce se

va pronunța să se dispună repararea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării

prin neacordarea majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, de 2%

începând cu data de 1 aprilie 2007 și de 11% începând cu data de 1 octombrie

2007, plata dobânzii legale până la efectuarea plății, indexarea sumelor

datorate, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, cu

efectuarea mențiunilor corespunzătoare în dosarul personal.

Prin sentința civilă nr. 1863 din

22 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului C.B.C. în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și

Inspectoratul General al Poliției Române, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că drepturile salariale ale reclamantului

sunt reglementate de O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, act normativ care nu prevede majorările

salariale pretinse de acesta pentru anul 2007.

Dispozițiile art. 2 din

O.G. nr. 6/2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007, menționează în mod expres că

se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999,

republicată.

Or, reclamantul a

fost numit în temeiul Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și nu în

temeiul Legii nr. 188/1999.

Dispozițiile O.G. nr.

10/2007 vizează salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar și a

personalului prevăzut în Anexele la Legea nr. 154/1998, nu și salarizarea

funcționarilor publici cu statut special.

Împotriva hotărârii instanței de

fond reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex” a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată

că interpretarea instanței de fond conform căreia polițiștii sunt excluși de la

indexarea salariilor, așa cum a fost ea aplicată funcționarilor publici, pe

motiv că aceștia sunt încadrați în baza Legii nr. 360/2002, iar nu în temeiul

Legii nr. 188/1999, contravine chiar textelor de lege specială. O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, stipulează clar că

salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor

care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speță, O.G. nr. 6/2007,

modificată de Legea nr. 232/2007.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Prin O.G. nr. 10/2007, s-a

stabilit indexarea în anul 2007 a salariilor de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar, avute la data de 31 decembrie 2006, stabilite

potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază

pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001,

cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile

personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit

anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a

salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările

ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit O.G. nr. 3/2006, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 323/2006.

Referitor la

majorările salariale solicitate de reclamant, în temeiul O.G. nr. 10/2007, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că valoarea

sectorială majorată conform O.G. nr. 3/2006 și O.G. nr. 10/2007, s-a aplicat

conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Curții Constituționale și altor instituții.

În speță, reclamantul

face parte din categoria funcționarilor publici cu statut special (polițiști)

salarizați conform dispozițiilor din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și

alte drepturi ale polițiștilor, rezultând cu evidență că acesta nu face parte

din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din

categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în această

ultimă categorie fiind încadrați, potrivit anexei II pct. 11, pct. 12 și pct. 13

din Legea nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, prim adjunctul procurorului general și adjunctul

acestuia, categorii cărora le sunt aplicabile reglementările menționate.

Începând cu 1

ianuarie 2007 polițiștii au beneficiat de creșteri salariale ca urmare a

majorării coeficienților de ierarhizare a funcțiilor, conform Legii nr. 491/2006

privind aprobarea O.G. nr. 57/2006, cu privire la modificarea O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, astfel încât se constată

că reclamantul nu se află într-o situație similară cu cea a categoriei

funcționarilor publici care au beneficiat de creșterile salariale conform O.G.

nr. 10/2007 și nici nu au fost excluși de la creșterile salariale acordate de

legiuitor.

Reglementarea

modalităților de salarizare a diferitelor categorii de personal din

instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului și nu poate fi extinsă

la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea

OG nr.6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că prezenta

ordonanță se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată.

Acordarea acestor

creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o

discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea

tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire,

excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie

defavorizată.

Principiul egalității

statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea

unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se

justifică în mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea

Constituțională în mod constant.

Totodată, dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial, care nu

are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor

și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, întrucât nu poate fi

invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin

aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se

constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei

încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt

drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data

de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la

orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat în sensul

că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale

căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statului introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Potrivit

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune

identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu

neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în

situații distincte.

Pentru considerentele

expuse și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex” în calitate de

reprezentant al membrului de sindicat C.B.C. împotriva sentinței civile nr. 1863

din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2011.