ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1115/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul M.R.D., prin

reprezentantul lor Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „P.L."

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și I.G.P.R.,

a solicitat să se dispună următoarele:

- repararea prejudiciului

cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor

salariate de 5%, începând cu 1 ianuarie 2007, față de decembrie 2006; 2% începând

cu 1 aprilie 2007, față de martie 2007; 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de

septembrie 2007,

- plata dobânzilor legale

calculate conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 9/2000 începând cu luna ianuarie

2007 și până în momentul efectuării plății efective;

- indexarea sumelor datorate

(prin aplicarea coeficienților de inflație) începând cu momentul efectuării plății

efective a drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării;

- efectuarea mențiunilor

privitoare la majorările salariale în dosarul personal al fiecărui membru de sindicat.

În motivarea cererii reclamantul

a arătat că Legea nr. 232 din 06 iulie 2007 pentru aprobarea O.G. nr. 6/2007 a modificat

art. 39 alin. (2) prevăzând majorări salariale pentru toți funcționarii publici,

în concordanță cu prevederile O.G. nr. 38/2003, care stipulează că salariile polițiștilor

se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din

sectorul bugetar, precum și cu dispozițiile actelor normative speciale care reglementează

salarizarea și alte drepturi pentru personalul bugetar.

Prin sentința civilă

nr. 2054 din 29 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.R.D., ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că majorările salariale prevăzute de O.G.

nr. 10/2007 au vizat exclusiv personalul contractual din sectorul bugetar salarizat

potrivit O.U.G. nr. 24/2000 și personalul care ocupă funcții de demnitate publică

prevăzute în anexele II și III la Legea nr. 154/1998, iar reclamantul funcționar

public cu statut special din cadrul autorităților pârâte, nu face parte din categoriile

de personal indicate în mod expres și limitativ în dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 232/1997 care modifică art. 39 din O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2007.

Aceste dispoziții, privesc

o categorie limitată de persoane respectiv personal contractual și personal care

ocupă funcții de demnitate publică, deci nu se aplică și polițiștilor, deoarece

niciunul din actele normative indicate în acțiune nu se referă la categoria polițiștilor,

acestea fiind strict aplicabile personalului indicat expres în cuprinsul lor, în

care polițiștii nu sunt menționați.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „P.L.” a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs

se arată că interpretarea instanței de fond conform căreia polițiștii sunt excluși

de la indexarea salariilor pe motiv că aceștia sunt încadrați în baza Legii nr.

360/2002 și nu în temeiul Legii nr. 188/1999 contravin dispozițiilor O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor care prevăd că salariile prevăzute

în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea

personalului din sectorul bugetar, în speță O.G. nr. 6/2007, modificată de Legea

nr. 232/2007.

Dispozițiile art. 43 din

O.G. nr. 38/2003 nu sunt aplicabile în speță dar reprezintă un exemplu tipic de

normă de trimitere.

Pe de altă parte, recurentul

precizează că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 6/2007 și O.G.

nr. 38/2003 și nu pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000, așa cum a reținut instanța

de fond.

Atunci când a făcut trimitere

la dispozițiile O.G. nr. 137/2000 nu s-a invocat faptul că ar fi fost discriminat

de către legiuitor prin emiterea unor acte normative și nu a solicitat să se anuleze

sau să refuze aplicarea unor acte normative.

Dimpotrivă, a invocat

faptul că în procesul de aplicare a legii, organele administrației publice pârâte

au produs o discriminare în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin excluderea

polițiștilor de la acordarea majorărilor salariale.

Examinând sentința recurată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate, cât și din oficiu,

în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin actul normativ arătat,

respectiv O.G. nr. 10/2007, Guvernul a stabilit indexarea în anul 2007 a salariilor

de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit O.U.G.

nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul

contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările

și completările ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții

de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998

privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor

pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările

ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanței Guvernului nr. 3/2006,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006.

În ceea ce privește majorările

solicitate de reclamant, în temeiul Ordonanței de Guvern nr. 10/2007, din interpretarea

sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că valoarea sectorială majorată

conform Ordonanței de Guvern nr. 3/2006 și Ordonanței de Guvern nr. 10/2007, s-a

aplicat conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curții Constituționale etc.

În cauza de față, reclamantul

face parte din categoria funcționarilor publici cu statut special (polițiști) salarizați

conform dispozițiilor din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi

ale polițiștilor, rezultând evident că acesta nu face parte din categoria personalului

contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții

de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadrați, potrivit anexei

nr. II pct. 11, pct. 12 și pct. 13 din Legea nr. 154/1998, Procurorul General al

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Prim Adjunctul Procurorului

General și Adjunctul acestuia, categorii cărora le sunt aplicabile reglementările

menționate.

Începând cu 1 ianuarie

2007 polițiștii au beneficiat de creșteri salariale ca urmare a majorării coeficienților

de ierarhizare a funcțiilor, conform Legii nr. 491/2006 privind aprobarea O.G.

nr. 57/2006, cu privire la modificarea O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte

drepturi ale polițiștilor, astfel încât se constată că reclamantul nu se află într-o

situație similară cu cea a categoriei funcționarilor publici care au beneficiat

de creșterile salariale conform O.G. nr. 10/2007 și nici nu au fost excluși de la

creșterile salariale acordate de legiuitor.

Nu poate fi reținută critica

formulată de recurent în sensul aplicării dispozițiilor O.G. nr. 10/2007 și categoriei

polițiștilor, deoarece reglementarea modalităților de salarizare a diferitelor categorii

de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului și nu poate

fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea

O.G. nr. 6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că prezenta ordonanță

se aplică funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici, republicată.

Astfel, acordarea acestor

creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare,

așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor

formelor de discriminare, pentru că nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție

sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,

infectare HIV sau categorie defavorizată.

Principiul egalității

statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui

tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în

mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională în mod

constant.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv

substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană

a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece

nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.

El poate apărea însă autonom,

prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata

și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.

Constatarea unei încălcări

a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat

de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie

2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare și cu privire la orice drept recunoscut

în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități

impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții

numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale

în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentului

în raport cu alte categorii de salariați din sistemul bugetar la care face referire

în motivele de recurs, nu poate fi primită.

Recurentul nu se află

într-o situație identică cu aceștia.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că hotărârea atacată este în concordanță cu prevederile legale, iar susținerile

recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „P.L.” pentru M.R.D. împotriva

sentinței civile nr. 2054 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2011.