ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 280/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 785 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării pronunțate prin sentința nr. 111 din 22 februarie 1952, în dosar nr. 45/1952 al Tribunalului Militar Cluj, precum și caracterul al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 24 de luni, suferite de defunctul M.T.L.; a obligat pârâtul, la plata, către reclamanți, a sumei de 19.000 lei; a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 111/1952 a Tribunalului Militar Cluj, pronunțată în dosar nr. 45/1952, rămasă definitivă prin decizia nr. 1637 din 20 mai 1952, pronunțată de Curtea Militară de Casație și Justiție, în dosar nr. 1033/1952, antecesorul reclamanților, M.T.L., a fost condamnat, la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. IV C. pen., acesta executând integral pedeapsa la care a fost condamnat. Prin Decizia M.A.I. nr. 16238/1961, defunctului M.T.L. i s-a stabilit domiciliul obligatoriu pe timp de 24 luni în comuna Lățești, raionul Fetești, cu începere din 04 octombrie 1961, restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de 14 noiembrie 1963, conform adresei M.A.I.

nr. 4888/1963. Defunctului M.T.L. i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, iar reclamanta M.C. este beneficiara unei pensii în temeiul acelorași dispoziții legale. Tribunalul a mai reținut că probele administrate în cauză au confirmat condițiile grele în care inculpatul a executat detenția, precum și condițiile grele de viață în perioada domiciliului obligatoriu, marcate de privațiunile suferite de acesta și de familia sa, ulterior punerii sale în libertate și a încheierii căsătoriei, fiind evident că defunctului i-au fost cauzate suferințe în toate planurile, moral, social, profesional, de natură să-i lezeze demnitatea și onoarea, dar și celelalte drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege.

La stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere în concret vârsta pe care o avea reclamantul în momentul condamnării, 31 de ani, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte în regimul de detenție, alterarea stării de sănătate, precum și atitudinea manifestată ulterior punerii în libertate, dar și dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., cât și pârâtul S.R., prin M.F.P. Pârâtul S.R., prin M.F.P., a solicitat respingerea în totalitate a acțiunii, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor, motivat pe faptul că prejudiciul a fost integral acoperit de S.R.

prin drepturile acordate antecesorului reclamanților și soției supraviețuitoare, reclamanta M.C., încă din anul 1991, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. Reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E. au criticat hotărârea atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, solicitând să li se acorde despăgubiri în cuantum de 1.600.000 lei, reprezentând câte o 120.000 lei pentru fiecare zi de detenție a antecesorului reclamanților și 400.000 lei pentru executarea de către acesta a măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, s-a reprodus exhaustiv starea de fapt a cauzei, respectiv, condițiile în care antecesorul reclamanților a fost arestat și condamnat, în care și-a executat pedeapsa, în care s-a stabilit domiciliul forțat împreună cu familia, toate acestea marcate de restricțiile și privările nenumărate la care au fost supuși; au fost reiterate demersurile judiciare urmate de reclamanți în baza Legii nr. 221/2009, prin invocarea incidenței în cauză a prevederilor art. 8 și 9 C.E.D.O.; a fost reprodusă soluția primei instanțe, prin raportare la O.U.G. nr. 62/2010 și la Decizia C.C.R. nr. 1354/2010, concluzionându-se în sensul că, la data pronunțării sentinței fondului, erau în vigoare dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, declarate ulterior neconstituționale prin Decizia nr. 1354/2010 și că suma de 19.000 lei nu este în măsură să asigure o satisfacție de ordin moral raportat la gravele suferințe încercate de defunctul M.T.L. pe parcursul a mai bine de 12 ani de zile, impunându-se o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de instanța fondului. Reclamanții au formulat întâmpinare la apelul pârâtului, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esență, aceleași considerente care au fundamentat și apelul reclamanților. Prin „Notele de ședință”, depuse la dosar la data de 14 februarie 2011, pârâtul apelant a invocat prevederile Deciziei C.C.R. nr. 1358/2010, precum și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin-o cerere înregistrată la dosar pentru termenul din 17 februarie 2011, reclamanții au solicitat ca apelul lor să fie judecat prin prisma art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Prin decizia civilă nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 nu mai poate fi aplicată în cauză, întrucât art. I și art. II din acest act normativ, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, încetându-și astfel efectele juridice.

Instanța de apel a mai reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale, astfel încât, în prezent, nu există un temei juridic în legea specială de reparație care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată,având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Față de împrejurarea că restul dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 sunt încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, respectiv, nefiind declarate neconstituționale, instanța de apel a constatat că se impune a fi menținută soluția primei instanțe privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate antecesorului reclamantului prin sentința penală nr. 111 din 22 februarie 1952, condamnare care, prin prisma art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept o condamnare cu caracter politic, respectiv, dispoziția referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pe timp de 24 de luni, prin Decizia M.A.I.

nr. 16238/1961, măsură care, prin prisma art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, are evident un caracter politic. Referitor, însă, la cererea reclamanților de majorare a cuantumului daunelor morale, având în vedere lipsa, la acest moment, a unui temei juridic în legea specială care să permită fundamentarea unei cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, instanța de apel a constatat că este neîntemeiată. Referitor la invocarea de către reclamanți, pentru prima dată în memoriul de apel, a dispozițiilor art. 8 și 9 C.E.D.O., respectiv, a prevederilor art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., instanța de apel a apreciat că aceasta echivalează cu o schimbare a cauzei juridice, respectiv, a obiectului acțiunii, pentru prima dată în apel, intrând astfel sub incidența excepției inadmisibilității întemeiate pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Instanța de apel a mai reținut că nu se poate face confuzie între neconstituționalitate unei legi și neretroactivitatea acesteia, știut fiind că, neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare, astfel încât nu se pot reține susținerile reclamanților privind inaplicabilitatea deciziei de neconstituționalitate, opozabilă erga omnes și obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., arătând că în mod greșit instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 8 și 9 C.E.D.O., art. 998 – art. 999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ., echivalează cu o schimbare a cauzei juridice, respectiv, a obiectului acțiunii, întrucât, Legea specială nr. 221/2009 a fost promulgată în vederea reglementării răspunderii civile delictuale a S.R. față de persoanele care au suferit condamnări politice, astfel încât, indiferent de aplicabilitatea textului normativ special reprezentat de art. 5 al Legii nr. 221/2009, în cauză sunt incidente normele dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, temeiul răspunderii civile delictuale a fost invocat pentru prima dată în fața instanței de fond și nu în calea de atac a apelului, astfel încât, instanța de apel în mod greșit a apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Având în vedere că Legea nr. 221/2009 este o normă specială care are la bază răspunderea delictuală a S.R. pentru măsurile abuzive adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în măsura în care prevederile normei speciale nu mai sunt aplicabile întrucât au fost declarate neconstituționale, își găsesc aplicabilitate prevederile normei generale (în speță, prevederile art. 998 și urm. C. civ., cu privire la răspunderea delictuală). Reclamanții au mai arătat că în mod greșit instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei din perspectiva efectelor deciziilor de neconstituționalitate nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, o asemenea abordare echivalând cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., judecătorul neputând refuza să judece pe motiv că legea este lacunară, nu prevede ori a fost declarată neconstituțională.

Probatoriul administrat în fața primei instanțe a demonstrat, fără putință de tăgadă faptul că suferințele fizice și psihice cauzate defunctului M.T.L., cât și întregii sale familii au produs prejudicii grave, chiar iremediabile asupra persoanei defunctului, iar abrogarea textului normativ special nu este în măsură a nega posibilitatea reclamanților de a obține plata despăgubirilor morale pentru fapta ilicită comisă de S.R. prin impunerea unei măsuri punitive nelegale împotriva antecesorului acestora, în ipoteza abrogării unor prevederi cu caracter special, fiind de imediată aplicabilitate prevederile cu caracter general. Recursul formulat este nefondat. Înalta Curte apreciază că în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc.

civ., criticile recurenților pe acest aspect fiind nefondate. În condițiile în care reclamanții au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor lor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamanților în sensul examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamanți și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I–a C. proc. civ., sunt redate în teza a II–a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia. Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010. Pe de altă parte, reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. În cauză, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurenții, invocând dispozițiile art. 8 și 9 din Convenție.

În același timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituțională, era în vigoare. Acest aspect a fost tranșat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ( M. Of.

nr. 789/7.11.2011) . Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Această dispoziție a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.

În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of., 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamanților.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010. Astfel, p rin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamanților, cu consecința încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Decizia recurată a fost pronunțată după data publicării deciziilor în M. Of., la 15 noiembrie 2010, astfel încât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este legală, însă motivat de faptul că, la data soluționării apelului, norma în discuție nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituțională, fără vreo intervenție a legiuitorului pentru asigurarea conformității normei cu legea fundamentală. O asemenea soluție este preconizată și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii ( M. Of.

nr. 789/7.11.2011), care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Ca atare, la momentul la care instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii formulate, norma nu mai exista, pretențiile reclamanților neavând un fundament legal. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., împotriva deciziei civile nr. 111/A/2011 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.