ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 280/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 280/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
785 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acțiunea formulată
de reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R.,
prin M.F.P. și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării
pronunțate prin sentința nr. 111 din 22 februarie 1952, în dosar nr. 45/1952 al
Tribunalului Militar Cluj, precum și caracterul al măsurii administrative de
stabilire a domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 24 de luni, suferite de
defunctul M.T.L.; a obligat pârâtul, la plata, către reclamanți, a sumei de
19.000 lei; a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 111/1952
a Tribunalului Militar Cluj, pronunțată în dosar nr. 45/1952, rămasă definitivă
prin decizia nr. 1637 din 20 mai 1952, pronunțată de Curtea Militară de Casație
și Justiție, în dosar nr. 1033/1952, antecesorul reclamanților, M.T.L., a fost
condamnat, la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru delictul de uneltire contra
ordinii sociale, în baza art. 209 pct. IV C. pen., acesta executând integral
pedeapsa la care a fost condamnat.
Prin Decizia M.A.I. nr.
16238/1961, defunctului M.T.L. i s-a stabilit domiciliul obligatoriu pe timp de
24 luni în comuna Lățești, raionul Fetești, cu începere din 04 octombrie 1961,
restricțiile domiciliare fiind ridicate la data de 14 noiembrie 1963, conform
adresei M.A.I. nr. 4888/1963.
Defunctului M.T.L. i-au
fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, iar
reclamanta M.C. este beneficiara unei pensii în temeiul acelorași dispoziții
legale.
Tribunalul a mai
reținut că probele administrate în cauză au confirmat condițiile grele în care
inculpatul a executat detenția, precum și condițiile grele de viață în perioada
domiciliului obligatoriu, marcate de privațiunile suferite de acesta și de
familia sa, ulterior punerii sale în libertate și a încheierii căsătoriei,
fiind evident că defunctului i-au fost cauzate suferințe în toate planurile,
moral, social, profesional, de natură să-i lezeze demnitatea și onoarea, dar și
celelalte drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege.
La stabilirea
despăgubirilor s-a avut în vedere în concret vârsta pe care o avea reclamantul
în momentul condamnării, 31 de ani, perioada condamnării, durata efectivă a
executării pedepsei, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe
care a trebuit să le suporte în regimul de detenție, alterarea stării de
sănătate, precum și atitudinea manifestată ulterior punerii în libertate, dar
și dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel atât reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., cât și
pârâtul S.R., prin M.F.P.
Pârâtul S.R., prin M.F.P.,
a solicitat respingerea în totalitate a acțiunii, iar în subsidiar, reducerea
cuantumului despăgubirilor, motivat pe faptul că prejudiciul a fost integral
acoperit de S.R. prin drepturile acordate antecesorului reclamanților și soției
supraviețuitoare, reclamanta M.C., încă din anul 1991, în temeiul Decretului-Lege
nr. 118/1990.
Reclamanții M.C., M.M.R.,
M.T.L. și L.E. au criticat hotărârea atacată sub aspectul cuantumului
despăgubirilor acordate, solicitând să li se acorde despăgubiri în cuantum de
1.600.000 lei, reprezentând câte o 120.000 lei pentru fiecare zi de detenție a
antecesorului reclamanților și 400.000 lei pentru executarea de către acesta a
măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea
apelului, s-a reprodus exhaustiv starea de fapt a cauzei, respectiv, condițiile
în care antecesorul reclamanților a fost arestat și condamnat, în care și-a
executat pedeapsa, în care s-a stabilit domiciliul forțat împreună cu familia,
toate acestea marcate de restricțiile și privările nenumărate la care au fost
supuși; au fost reiterate demersurile judiciare urmate de reclamanți în baza
Legii nr. 221/2009, prin invocarea incidenței în cauză a prevederilor art. 8 și
9 C.E.D.O.; a fost reprodusă soluția primei instanțe, prin raportare la O.U.G. nr. 62/2010 și la Decizia C.C.R. nr. 1354/2010, concluzionându-se în sensul că, la
data pronunțării sentinței fondului, erau în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,
declarate ulterior neconstituționale prin Decizia nr. 1354/2010 și că suma de
19.000 lei nu este în măsură să asigure o satisfacție de ordin moral raportat
la gravele suferințe încercate de defunctul M.T.L. pe parcursul a mai bine de
12 ani de zile, impunându-se o reanalizare a cuantumului despăgubirilor
acordate de instanța fondului.
Reclamanții au
formulat întâmpinare la apelul pârâtului, solicitând respingerea acestuia, ca
neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esență, aceleași
considerente care au fundamentat și apelul reclamanților.
Prin „Notele de
ședință”, depuse la dosar la data de 14 februarie 2011, pârâtul apelant a
invocat prevederile Deciziei C.C.R. nr. 1358/2010, precum și dispozițiile art. 147
alin. (4) din Constituție și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin-o cerere
înregistrată la dosar pentru termenul din 17 februarie 2011, reclamanții au
solicitat ca apelul lor să fie judecat prin prisma art. 998, art. 999 și art. 1000
alin. (3) C. civ.
Prin decizia civilă nr.
35/ A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și
asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul
reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a
respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de apel a reținut că O.U.G. nr. 62/2010 nu mai poate fi
aplicată în cauză, întrucât art. I și art. II din acest act normativ, au fost
declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010,
încetându-și astfel efectele juridice.
Instanța de apel a
mai reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,
prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost, de
asemenea, declarate neconstituționale, astfel încât, în prezent, nu există un
temei juridic în legea specială de reparație care să fundamenteze admisibilitatea
cererilor de chemare în judecată,având ca obiect acordarea de despăgubiri
morale.
Față de împrejurarea
că restul dispozițiilor din Legea nr. 221/2009 sunt încă în vigoare, nefiind
abrogate expres sau tacit, respectiv, nefiind declarate neconstituționale,
instanța de apel a constatat că se impune a fi menținută soluția primei
instanțe privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate
antecesorului reclamantului prin sentința penală nr. 111 din 22 februarie 1952,
condamnare care, prin prisma art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
constituie de drept o condamnare cu caracter politic, respectiv, dispoziția
referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de
stabilire a domiciliului obligatoriu pe timp de 24 de luni, prin Decizia M.A.I.
nr. 16238/1961, măsură care, prin prisma art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin.
(2) din Legea nr. 221/2009, are evident un caracter politic.
Referitor, însă, la
cererea reclamanților de majorare a cuantumului daunelor morale, având în
vedere lipsa, la acest moment, a unui temei juridic în legea specială care să
permită fundamentarea unei cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri
morale, instanța de apel a constatat că este neîntemeiată.
Referitor la invocarea
de către reclamanți, pentru prima dată în memoriul de apel, a dispozițiilor art.
8 și 9 C.E.D.O., respectiv, a prevederilor art. 998, art. 999 și art. 1000 alin.
(3) C. civ., instanța de apel a apreciat că aceasta echivalează cu o schimbare
a cauzei juridice, respectiv, a obiectului acțiunii, pentru prima dată în apel,
intrând astfel sub incidența excepției inadmisibilității întemeiate pe
prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Instanța de apel a
mai reținut că nu se poate face confuzie între neconstituționalitate unei legi
și neretroactivitatea acesteia, știut fiind că, neretroactivitatea unei legi
presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de
intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum
impune art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., în timp ce
neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea
fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare,
astfel încât nu se pot reține susținerile reclamanților privind
inaplicabilitatea deciziei de neconstituționalitate, opozabilă erga omnes și
obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E., arătând că
în mod greșit instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 8 și 9 C.E.D.O., art.
998 – art. 999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ., echivalează cu o schimbare
a cauzei juridice, respectiv, a obiectului acțiunii, întrucât, Legea specială nr.
221/2009 a fost promulgată în vederea reglementării răspunderii civile
delictuale a S.R. față de persoanele care au suferit condamnări politice,
astfel încât, indiferent de aplicabilitatea textului normativ special
reprezentat de art. 5 al Legii nr. 221/2009, în cauză sunt incidente normele
dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale.
Pe de altă parte, temeiul
răspunderii civile delictuale a fost invocat pentru prima dată în fața instanței
de fond și nu în calea de atac a apelului, astfel încât, instanța de apel în mod
greșit a apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 294 alin. (1) C.
proc. civ.
Având în vedere că Legea
nr. 221/2009 este o normă specială care are la bază răspunderea delictuală a S.R.
pentru măsurile abuzive adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,
în măsura în care prevederile normei speciale nu mai sunt aplicabile întrucât
au fost declarate neconstituționale, își găsesc aplicabilitate prevederile
normei generale (în speță, prevederile art. 998 și urm. C. civ., cu privire la
răspunderea delictuală).
Reclamanții au mai
arătat că în mod greșit instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei din
perspectiva efectelor deciziilor de neconstituționalitate nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010,
o asemenea abordare echivalând cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C.
civ., judecătorul neputând refuza să judece pe motiv că legea este lacunară, nu
prevede ori a fost declarată neconstituțională.
Probatoriul
administrat în fața primei instanțe a demonstrat, fără putință de tăgadă faptul
că suferințele fizice și psihice cauzate defunctului M.T.L., cât și întregii
sale familii au produs prejudicii grave, chiar iremediabile asupra persoanei
defunctului, iar abrogarea textului normativ special nu este în măsură a nega
posibilitatea reclamanților de a obține plata despăgubirilor morale pentru
fapta ilicită comisă de S.R. prin impunerea unei măsuri punitive nelegale împotriva
antecesorului acestora, în ipoteza abrogării unor prevederi cu caracter
special, fiind de imediată aplicabilitate prevederile cu caracter general.
Recursul formulat
este nefondat.
Înalta Curte
apreciază că în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor
dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat
cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare
corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., criticile recurenților
pe acest aspect fiind nefondate.
În condițiile în care
reclamanții au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca
fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor lor din
perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în
timpul procesului.
Or, atare act de
procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ.,
potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau
obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală
citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamanților în
sensul examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin
cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din
oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de
către reclamanți și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepțiile de la
regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I–a C. proc. civ., sunt redate în
teza a II–a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul
unei cereri, nu și cauza acesteia.
Fiind de strictă
interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca
referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările
intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv
încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării
neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Argumentele pentru
care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul
pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în
susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate
la 21 octombrie 2010.
Pe de altă parte,
reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de
România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2)
din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient
al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii
cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada
anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.
Pentru recunoașterea
unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voință al
autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori
fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi
cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin
prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din
Constituție.
Mecanismul de
aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei
prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea
internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu
dispozițiile Convenției.
În cauză, urmare a
deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010,
instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 221/2009 și-au încetat efectele, situație în care, în absența unei
prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurenții,
invocând dispozițiile art. 8 și 9 din Convenție.
În același timp, nu
este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a
efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data
la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituțională, era în
vigoare.
Acest
aspect a fost tranșat prin
Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un
recurs în interesul legii, care își produce efectele în prezentul recurs,
în virtutea
dispozițiilor
art.
329 alin. (3) C. proc. civ. (
M. Of. nr. 789/7.11.2011)
.
Prin decizia în
interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.
a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și
nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la
data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.
Această dispoziție a
fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de
contencios constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de
desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate,
reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de
jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.
În raport de decizia
în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin
recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că,
în mod corect, instanța de apel a
dat eficiență deciziilor Curții
Constituționale, cât timp, la data
publicării lor în M. Of., 15 noiembrie 2010,
cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în
despăgubiri a reclamanților.
Argumentele pentru
care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul
pârâtului, au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în
susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale
pronunțate la 21 octombrie 2010.
Astfel, p
rin deciziile Curții
Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat
neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor
reclamanților, cu consecința încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Decizia recurată a
fost pronunțată după data publicării deciziilor în M. Of., la 15 noiembrie 2010,
astfel încât soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este
legală, însă motivat de faptul că, la data soluționării apelului, norma în
discuție nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin.
(1) din Constituție, deoarece expirase termenul de
45 zile de
la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată
neconstituțională, fără vreo intervenție a legiuitorului pentru asigurarea
conformității normei cu legea fundamentală.
O asemenea soluție
este preconizată și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în
interesul legii (
M.
Of. nr. 789/7.11.2011), care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea
dispozițiilor
art.
329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de
drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru
instanțe.
Ca atare, la momentul
la care instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii formulate, norma nu mai
exista, pretențiile reclamanților neavând un fundament legal.
În aceste condiții,
Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge, ca atare,
în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C., M.M.R., M.T.L. și L.E.,
împotriva deciziei civile nr. 111/A/2011 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.