ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 16 iulie 2009,

pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta M.F.M. a chemat în judecată S.R.,

reprezentat prin M.F.P.B., prin D.G.F.P. Arad, solicitând în temeiul dispozițiilor

art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 să se constate

caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supusă mama

reclamantei P.E., respectiv domiciliu obligatoriu în localitatea Cacica, jud.

Suceava, în perioada 22 decembrie 1952 - 19 decembrie 1954; în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a solicitat

obligarea S.R. la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit

prin condamnarea mamei sale cu caracter politic la 2 ani și 6 luni închisoare,

în perioada 9 iunie 1950 - 22 decembrie 1952, iar apoi la 2 ani cu domiciliu obligatoriu,

din 22 decembrie 1952 până la 19 decembrie 1954 în localitatea Cacica, jud.

Suceava. A solicitat despăgubiri în sumă de 1.300.000 lei și cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 138 din 25 februarie 2010,

Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.F.M.,

în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. și a obligat pârâtul să achite

reclamantei suma de 65. 000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în

ziua plății, precum și suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii sale, prima instanță a

reținut că mama reclamantei, defuncta P.E., a fost condamnată prin sentința nr.

1135 din 1 noiembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în dosar nr.

1140/1950, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare în perioada 9 iunie 1950 –

22 decembrie 1952 și apoi la 2 ani cu domiciliul obligatoriu în localitatea

Cacica, județul Suceava pe perioada 22 decembrie 1952 până la 19 decembrie

1954, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct.

IV C. pen.

De asemenea, s-a mai reținut că prin sentința civilă nr.

2018 pronunțată la data de 8 mai 1991de Judecătoria Arad, în dosarul nr. 799/1991,

a fost admisă cererea petentei P.E., mama reclamantei, și în baza art. 8 din

Decretul - Lege nr. 118/1990 s-a constatat că petenta a fost privată de

libertate și a executat în detenție pedeapsa de 2 ani și 6 luni în perioada 9

iunie 1950- 22 decembrie 1952, iar în perioada 22 decembrie 1952 – 19 decembrie

1954 a avut stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cacica, județul

Suceava.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr.

374/ A din 28 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul

S.R., prin M.F.P.

împotriva

sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamantă. A fost respins apelul declarat de reclamanta M.F.M.

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că,

prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că, în

speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de

legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța

de judecată.

De asemenea, s-a reținut că nu poate subzista nici

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamanta ar fi fost

proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a

acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției

stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept

este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal

al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în

sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea

reclamantei, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se

plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit

raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa

unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului

subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu

poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, s-a arătat că, în speță, nu sunt aplicabile

prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de

aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, or, în prezenta

cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod

exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal,

reclamanta

M.F.M.

, invocând

dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, făcând o greșită aplicare

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu încălcarea tratatelor

internaționale în materie și a Constituției României.

Recurenta a susținut că i-a fost îngrădit accesul liber

la justiție, că ne aflăm în situația denegării de dreptate reglementată prin art.

3 C. civ. și că s-a creat o situație discriminatorie.

De asemenea, recurenta a invocat nerespectarea

dispozițiilor art. 6 și art. 14 din C.E.D.O., precum și a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție și jurisprudența C.E.D.O. în materie, ce au

prioritate în raport cu normele interne, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituție.

Recurenta a mai arătat că, în mod greșit, instanța de

apel nu a analizat cauza și prin prisma temeiurilor de drept invocate în

completarea temeiului de drept indicat prin cererea introductivă, art. 504 - art.

505 C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în

vedere că nu se poate reține nicio culpă în sarcina sa față de declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ulterior

introducerii acțiunii.

Analizând decizia atacată în

raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte

reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de

la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010)

a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care

să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici

un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în

legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art.

1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma

analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte

din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în

prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o

obțină recurentul.

Totodată, se constată că instanța nu putea să

analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva altor temeiuri de drept,

precum art. 998 – art. 999 C. civ., sau 504 - art. 505 C. proc. pen., așa cum

s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar

fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care

instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care reclamanta a invocat corect

temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile

Legii nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi

legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art.

294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ și

împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe

temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în

judecată.

Nici critica referitoare la cheltuielile de judecată

nu este întemeiată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată”.

În condițiile în care instanța de apel, rejudecând, a schimbat

în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea îndreptată de către reclamantă

împotriva pârâtului, acesta nu a căzut în pretenții, astfel că, în termenii art.

274 C. proc. civ., nu datora reclamantei restituirea cheltuielilor de judecată

pe care le-a făcut în proces.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

M.F.M. împotriva deciziei nr. 374/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.