ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1425/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 16 iulie 2009, pe rolul Tribunalului Arad, reclamanta M.F.M. a chemat în judecată S.R., reprezentat prin M.F.P.B., prin D.G.F.P. Arad, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supusă mama reclamantei P.E., respectiv domiciliu obligatoriu în localitatea Cacica, jud. Suceava, în perioada 22 decembrie 1952 - 19 decembrie 1954; în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a solicitat obligarea S.R. la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnarea mamei sale cu caracter politic la 2 ani și 6 luni închisoare, în perioada 9 iunie 1950 - 22 decembrie 1952, iar apoi la 2 ani cu domiciliu obligatoriu, din 22 decembrie 1952 până la 19 decembrie 1954 în localitatea Cacica, jud. Suceava.

A solicitat despăgubiri în sumă de 1.300.000 lei și cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 138 din 25 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M.F.M., în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 65. 000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății, precum și suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. În considerentele hotărârii sale, prima instanță a reținut că mama reclamantei, defuncta P.E., a fost condamnată prin sentința nr. 1135 din 1 noiembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în dosar nr. 1140/1950, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare în perioada 9 iunie 1950 – 22 decembrie 1952 și apoi la 2 ani cu domiciliul obligatoriu în localitatea Cacica, județul Suceava pe perioada 22 decembrie 1952 până la 19 decembrie 1954, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. IV C. pen.

De asemenea, s-a mai reținut că prin sentința civilă nr. 2018 pronunțată la data de 8 mai 1991de Judecătoria Arad, în dosarul nr. 799/1991, a fost admisă cererea petentei P.E., mama reclamantei, și în baza art. 8 din Decretul - Lege nr. 118/1990 s-a constatat că petenta a fost privată de libertate și a executat în detenție pedeapsa de 2 ani și 6 luni în perioada 9 iunie 1950- 22 decembrie 1952, iar în perioada 22 decembrie 1952 – 19 decembrie 1954 a avut stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cacica, județul Suceava. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 374/ A din 28 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă.

A fost respins apelul declarat de reclamanta M.F.M. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Prin urmare, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

De asemenea, s-a reținut că nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamanta ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, s-a arătat că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.F.M. , invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, făcând o greșită aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu încălcarea tratatelor internaționale în materie și a Constituției României. Recurenta a susținut că i-a fost îngrădit accesul liber la justiție, că ne aflăm în situația denegării de dreptate reglementată prin art. 3 C. civ. și că s-a creat o situație discriminatorie. De asemenea, recurenta a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 6 și art. 14 din C.E.D.O., precum și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și jurisprudența C.E.D.O.

în materie, ce au prioritate în raport cu normele interne, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituție. Recurenta a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat cauza și prin prisma temeiurilor de drept invocate în completarea temeiului de drept indicat prin cererea introductivă, art. 504 - art. 505 C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ. De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că nu se poate reține nicio culpă în sarcina sa față de declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ulterior introducerii acțiunii. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din C.E.D.O. și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul. Totodată, se constată că instanța nu putea să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva altor temeiuri de drept, precum art. 998 – art. 999 C. civ., sau 504 - art. 505 C. proc. pen., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată.

Nici critica referitoare la cheltuielile de judecată nu este întemeiată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În condițiile în care instanța de apel, rejudecând, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea îndreptată de către reclamantă împotriva pârâtului, acesta nu a căzut în pretenții, astfel că, în termenii art. 274 C. proc. civ., nu datora reclamantei restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în proces. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.F.M. împotriva deciziei nr. 374/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.