ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Arad, reclamanții S.V.M., S.M.E. și S.N. au chemat în judecată

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune

morale pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu impuse

numiților S.I. și S.M. pentru o perioadă de 10 ani și 10 luni între martie 1949

și august 1949 în orașul Turda, respectiv între aprilie 1953 și august 1963 în

corn. Bunești, jud. Suceava, cât și ca urmare a reținerii în arest pentru o perioadă

de 7 luni a antecesorului reclamanților, S.I., iar în Dosarul nr. 174/108/2010

conexat la prezentul, reclamanta S.M.E. (născută S.) a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 200.000 euro sumă reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral creat ca urmare a dislocării reclamantei și stabilirii unui

domiciliu forțat pentru o perioadă de 2 ani și 10 luni între martie 1949 și

august 1949 în orașul Turda, respectiv între aprilie 1953 și august 1955 în comuna

Bunești jud. Suceava, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința

civilă nr. 269 din 14 aprilie 2010, pronunțată în Dosar nr. 173/108/2010,

Tribunalul Arad

a admis

în parte acțiunea, a obligat pârâtul să achite reclamanților S.V.M., S.N. suma

de 20.000 euro, iar reclamantei S.M.E. suma de 30.000 euro sau echivalent în

lei, la cursul B.N.R. în ziua plății. A obligat pârâtul să plătească

reclamantei Ș.V. suma de 1.000 lei, reclamantei S.M.E. suma 1.000 lei, sume ce

reprezintă cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut următoarele:

Reclamanții

S.M.E., S.V.M. și S.N. au formulat cererea pentru măsurile administrative

abuzive la care au fost supuși părinții reclamanților, cât și o anumită

perioadă două din fiicele acestora, respectiv reclamanta S.M. și S.L. în

prezent decedată.

Din

adresa nr. 332 din 26 august 1991 a Ministerului Justiției Direcția Instanțelor

Militare rezultă că părinții reclamanților S.I. și S.M. și fiica lor S.M.E. au

fost dislocați în martie 1949, pentru că făceau parte din categoria moșieri și

le-au fost ridicate restricțiile domiciliare lui S.I. si S.M. prin Decizia

M.A.I. 6147 din 5 august 1963 și fiicei S.M.E. prin decizia M.A.I. nr. 6100 din

27 iulie 1955. Părinții reclamanților au fost dislocați și obligați să-și

părăsească domiciliul din Satu Mare și întreaga avere, stabilindu-se domiciliul

forțat prima dată pentru o perioadă de 6 luni, între martie 1949 și august 1949

în orașul Turda, iar pentru a doua oară pentru o perioadă de 10 ani și 4 luni

între aprilie 1953 și august 1963 în comuna Bunești, județul Suceava.

Sancțiunea a fost aplicată în temeiul Decretului nr. 83/1949 pentru ca familia

a fost considerată de autoritățile din acel timp, ca făcând parte din categoria

moșierilor. Pe lângă această sancțiune, tatăl reclamanților S.I., a fost arestat

și cercetat timp de 7 luni în baza Ordinului nr. 490/1952. Odată cu dislocarea,

familiei reclamanților le-au fost confiscate toate bunurile atât mobile cât și

imobile, familia pierzând atunci o casă cu cinci camere și grădină în suprafață

de 860 mp, animale, bunuri mobile, practic tot ce au agonisit într-o viață iar

la momentul ridicării sancțiunii au fost nevoiți să locuiască în gazdă,

părinții reclamantelor fiind deja prea bătrâni să se reintegreze. De asemenea,

tot datorită persecuției politice, aceștia nu au beneficiat nici de pensie

decât spre sfârșitul vieții și după îndelungi demersuri.

Autorii

reclamanților S.I. și S.M. nu au beneficiat până la decesul lor de indemnizația

acordată conform decretului Lege nr. 118/1990, deoarece au decedat înainte de

apariția acestui decret.

Reclamanta

S.M.E. conform Hotărârii nr. 884 din 7 martie 1991 a beneficiat de indemnizația

conferită de decretul Lege nr. 118/1990, iar perioada de dislocare cuprinsă

între 15 mai 1953 - 1 august 1955, respectiv 2 ani și 3 luni i-a fost

recunoscută ca vechime în muncă.

Prima

instanță a constatat că cererea reclamanților se încadrează în dispozițiile art.

3 din Legea nr. 221/2009, astfel că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea

daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

Prin

decizia civilă nr. 442/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

s-a respins apelul

declarat de reclamanți, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost

schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța a reținut aplicabilitatea în speță a

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională,

prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

În ceea

ce privește efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, instanța a avut în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a

apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această

soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia),

care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Reclamanții

nu au un „bun” în sensul C.E.D.O.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat, în esență, că decizia

recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a),

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă

pe tot parcursul procesului.

Recurenții

au susținut că, în sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența CEDO și că acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului

civil. Arată că au o speranță legitimă în privința daunelor morale.

Totodată,

recurenții au arătat că, există discriminare între condamnații de drept comun

care primesc despăgubiri și cei condamnați din rațiuni politice.

Consideră

că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Examinând

decizia atacata prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:

Criticile

formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste

critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema

de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții

sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat

definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate

fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar

susținerilor recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de

către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu

privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de

la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în

interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea

recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se

poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță,

nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii

unui „bun

”

susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiind că

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Ciuții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine

definite.

Atunci

când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea noimei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru

că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru

că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O

interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de

constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru

aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.V.M., S.M.E. și S.N. (N.)

împotriva deciziei nr. 442/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 28 martie 2012.