ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2280/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad, reclamanții S.V.M., S.M.E. și S.N. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu impuse numiților S.I. și S.M. pentru o perioadă de 10 ani și 10 luni între martie 1949 și august 1949 în orașul Turda, respectiv între aprilie 1953 și august 1963 în corn. Bunești, jud. Suceava, cât și ca urmare a reținerii în arest pentru o perioadă de 7 luni a antecesorului reclamanților, S.I., iar în Dosarul nr. 174/108/2010 conexat la prezentul, reclamanta S.M.E.

(născută S.) a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro sumă reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral creat ca urmare a dislocării reclamantei și stabilirii unui domiciliu forțat pentru o perioadă de 2 ani și 10 luni între martie 1949 și august 1949 în orașul Turda, respectiv între aprilie 1953 și august 1955 în comuna Bunești jud. Suceava, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 269 din 14 aprilie 2010, pronunțată în Dosar nr. 173/108/2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să achite reclamanților S.V.M., S.N. suma de 20.000 euro, iar reclamantei S.M.E. suma de 30.000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei Ș.V. suma de 1.000 lei, reclamantei S.M.E. suma 1.000 lei, sume ce reprezintă cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut următoarele: Reclamanții S.M.E., S.V.M. și S.N. au formulat cererea pentru măsurile administrative abuzive la care au fost supuși părinții reclamanților, cât și o anumită perioadă două din fiicele acestora, respectiv reclamanta S.M. și S.L. în prezent decedată. Din adresa nr. 332 din 26 august 1991 a Ministerului Justiției Direcția Instanțelor Militare rezultă că părinții reclamanților S.I. și S.M. și fiica lor S.M.E. au fost dislocați în martie 1949, pentru că făceau parte din categoria moșieri și le-au fost ridicate restricțiile domiciliare lui S.I.

si S.M. prin Decizia M.A.I. 6147 din 5 august 1963 și fiicei S.M.E. prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Părinții reclamanților au fost dislocați și obligați să-și părăsească domiciliul din Satu Mare și întreaga avere, stabilindu-se domiciliul forțat prima dată pentru o perioadă de 6 luni, între martie 1949 și august 1949 în orașul Turda, iar pentru a doua oară pentru o perioadă de 10 ani și 4 luni între aprilie 1953 și august 1963 în comuna Bunești, județul Suceava. Sancțiunea a fost aplicată în temeiul Decretului nr. 83/1949 pentru ca familia a fost considerată de autoritățile din acel timp, ca făcând parte din categoria moșierilor. Pe lângă această sancțiune, tatăl reclamanților S.I., a fost arestat și cercetat timp de 7 luni în baza Ordinului nr. 490/1952.

Odată cu dislocarea, familiei reclamanților le-au fost confiscate toate bunurile atât mobile cât și imobile, familia pierzând atunci o casă cu cinci camere și grădină în suprafață de 860 mp, animale, bunuri mobile, practic tot ce au agonisit într-o viață iar la momentul ridicării sancțiunii au fost nevoiți să locuiască în gazdă, părinții reclamantelor fiind deja prea bătrâni să se reintegreze. De asemenea, tot datorită persecuției politice, aceștia nu au beneficiat nici de pensie decât spre sfârșitul vieții și după îndelungi demersuri. Autorii reclamanților S.I. și S.M. nu au beneficiat până la decesul lor de indemnizația acordată conform decretului Lege nr. 118/1990, deoarece au decedat înainte de apariția acestui decret.

Reclamanta S.M.E. conform Hotărârii nr. 884 din 7 martie 1991 a beneficiat de indemnizația conferită de decretul Lege nr. 118/1990, iar perioada de dislocare cuprinsă între 15 mai 1953 - 1 august 1955, respectiv 2 ani și 3 luni i-a fost recunoscută ca vechime în muncă. Prima instanță a constatat că cererea reclamanților se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ. Prin decizia civilă nr. 442/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanți, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut aplicabilitatea în speță a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Reclamanții nu au un „bun” în sensul C.E.D.O. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat, în esență, că decizia recurată este nelegală, deoarece la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenții au susținut că, în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența CEDO și că acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. Arată că au o speranță legitimă în privința daunelor morale. Totodată, recurenții au arătat că, există discriminare între condamnații de drept comun care primesc despăgubiri și cei condamnați din rațiuni politice. Consideră că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia atacata prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurenților, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun ” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Ciuții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea noimei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.V.M., S.M.E. și S.N. (N.) împotriva deciziei nr. 442/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2012.