ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 17 februarie 2010,

reclamantele B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. toți prin mandatara B.A. și

C.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. București

reprezentat de D.G.F.P. Arad a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând instanței ca prin

hotărârea care se va pronunța să se dispună obligarea paratului la plata sumei

de 20.648.960 euro sau a echivalentului în lei la data plății efective, cu

titlu de daune morale pentru dislocarea si stabilirea domiciliului obligatoriu

impuse reclamanților în perioada 18 iunie 1951-01 aprilie 1956, în temeiul art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata sumei de

125.000 euro sau a echivalentului în lei cu titlu de despăgubiri pentru recolta

din anul 1951 și lipsa de folosință a terenului agricol in suprafața de 5 ha.,

pentru perioada 18 iunie 1951-01 aprilie 1956, în temeiul art. 5 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 310/ PI din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr.

923/108/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.A.,

Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. și C.A., în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.

prin mandatar D.G.F.P. Arad, având ca obiect pretenții.

S-a luat act de

renunțare la capătul de cerere privind recolta aferentă anului 1951 și lipsa de

folosință a terenului între ani 1951-1956.

A fost obligat

pârâtul Statul Român prin M.F.P. să achită reclamanților suma de 150.000 euro,

sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății.

Împotriva sentinței

civile nr. 310/ PI din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar

nr. 923/108/2010 au declarat apel reclamanții B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E.

și C.A., și pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P.

Arad.

Reclamanții B.A.,

Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. și C.A., au solicitat admiterea apelului lor,

modificarea în parte a sentinței civile nr. 310 din 28 aprilie 2010, pronunțată

de Tribunalul Arad în dosarul nr. 923/108/2010 în sensul obligării pârâtului la

plata către reclamanți a sumei de 20.648.960 euro cu titlu de daune morale

pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu impus reclamanților,

în perioada 18 iunie 1951 – 01 aprilie 1956.

În motivare, pârâtul

apelant a criticat sentința civilă ca nelegală în raport cu dispozițiile art. 5

din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, care prevăd în mod expres că se aplică persoanelor care au

suferit o condamnare, ținându-se seama și de măsurile reparatorii acordate deja

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. În speță, pârâtul

a susținut că reclamanții nu au suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic, iar nimeni nu poate adăuga la lege.

În ceea ce privește conținutul daunelor morale acordate, 150.000 euro, s-a

apreciat ca nejustificat de mari în raport cu întinderea prejudiciului real

suferit, având în vedere că nu se pot transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se prezint prejudiciați.

Raportat la

împrejurările speței o statuare în echitate care să asigure reparația morală și

nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel

care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care

să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție i-au fost lezate prin prejudiciu și pe cale de consecință să se

poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul.

Totodată s-a

subliniat că în speță măsura deportării a fost luată anterior datei de 6 martie

1945, respectiv la 13 ianuarie 1945 și deci Legea nr. 221/2009 nu este

incidentă.

Prin decizia civilă

nr. 558/ A din 10 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

apelul declarat de reclamanții B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. și C.A.,

împotriva sentinței civile nr. 310/ PI din 28 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalul Arad în dosar nr. 923/108/2010.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P.

Arad împotriva aceleiași sentințe și rejudecând:

A schimbat în tot

hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către

reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Arad.

Curtea, examinând

hotărârea atacată în raport, de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a

constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat, iar apelul pârâtului este

întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele viitoare.

Motivul pentru care

reclamanții nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără

ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale

cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamanților, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”

în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.E., B.A., Z.G., M.N.,

P.V., B.E. și C.A. invocând în drept dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, ce face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituția României și pe cele ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr.

47/1992, atunci când a reținut că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale își produce efecte juridice de la momentul publicării în M. Of.

și asupra cauzelor aflate în curs de judecată în faza procesuală a apelului.

S-a susținut că

efectele deciziei Curții Constituționale nu se pot extinde și asupra cauzelor

formulate anterior publicării ei, fără a se încălca art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, dispozițiile art. 6 și art. 14 din Convenție.

Recursul

reclamanților este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru aceste

considerente, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală,

Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.E., B.A., Z.G., M.N., P.V., B.E.

și C.A. împotriva deciziei nr. 558/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.