ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2190/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 17 februarie 2010, reclamantele B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. toți prin mandatara B.A. și C.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Arad a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P.

Arad, solicitând instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună obligarea paratului la plata sumei de 20.648.960 euro sau a echivalentului în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale pentru dislocarea si stabilirea domiciliului obligatoriu impuse reclamanților în perioada 18 iunie 1951-01 aprilie 1956, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 euro sau a echivalentului în lei cu titlu de despăgubiri pentru recolta din anul 1951 și lipsa de folosință a terenului agricol in suprafața de 5 ha., pentru perioada 18 iunie 1951-01 aprilie 1956, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 310/ PI din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 923/108/2010 a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. și C.A., în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. prin mandatar D.G.F.P. Arad, având ca obiect pretenții. S-a luat act de renunțare la capătul de cerere privind recolta aferentă anului 1951 și lipsa de folosință a terenului între ani 1951-1956. A fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să achită reclamanților suma de 150.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății. Împotriva sentinței civile nr. 310/ PI din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 923/108/2010 au declarat apel reclamanții B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E.

și C.A., și pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Arad. Reclamanții B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E.

și C.A., au solicitat admiterea apelului lor, modificarea în parte a sentinței civile nr. 310 din 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 923/108/2010 în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 20.648.960 euro cu titlu de daune morale pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu impus reclamanților, în perioada 18 iunie 1951 – 01 aprilie 1956. În motivare, pârâtul apelant a criticat sentința civilă ca nelegală în raport cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care prevăd în mod expres că se aplică persoanelor care au suferit o condamnare, ținându-se seama și de măsurile reparatorii acordate deja persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

În speță, pârâtul a susținut că reclamanții nu au suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar nimeni nu poate adăuga la lege. În ceea ce privește conținutul daunelor morale acordate, 150.000 euro, s-a apreciat ca nejustificat de mari în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se pot transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se prezint prejudiciați. Raportat la împrejurările speței o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au fost lezate prin prejudiciu și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul. Totodată s-a subliniat că în speță măsura deportării a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, respectiv la 13 ianuarie 1945 și deci Legea nr. 221/2009 nu este incidentă. Prin decizia civilă nr. 558/ A din 10 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanții B.A., Z.G., M.N., M.E., P.V., B.E. și C.A., împotriva sentinței civile nr. 310/ PI din 28 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 923/108/2010.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva aceleiași sentințe și rejudecând: A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Arad. Curtea, examinând hotărârea atacată în raport, de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat, iar apelul pârâtului este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele viitoare.

Motivul pentru care reclamanții nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.E., B.A., Z.G., M.N., P.V., B.E. și C.A. invocând în drept dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, ce face posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și pe cele ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, atunci când a reținut că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale își produce efecte juridice de la momentul publicării în M. Of. și asupra cauzelor aflate în curs de judecată în faza procesuală a apelului.

S-a susținut că efectele deciziei Curții Constituționale nu se pot extinde și asupra cauzelor formulate anterior publicării ei, fără a se încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dispozițiile art. 6 și art. 14 din Convenție.

Recursul reclamanților este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru aceste considerente, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.E., B.A., Z.G., M.N., P.V., B.E. și C.A. împotriva deciziei nr. 558/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.