ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 830/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 17 februarie 2010 la Tribunalul Arad, reclamanții N.L., N.C. și N.H.A.L. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, și au solicitat obligarea pârâtului la 300.000 euro (echivalentul a 1.233.000 RON la cursul de 4,11 RON/1 euro), cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl și soțul lor, N.A., ca urmare a deportării familiei în perioada 16 iunie 1951-10 aprilie 1956. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că N.H.A.L. și părinții săi au fost strămutați în baza deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 și l-i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea R.N., corn.

O., jud. Călărași. Sub pază armată au fost transportați cu trenul la destinație, unde au fost lăsați în câmp, un țăruș înfipt în pământ marcând locul fiecărei familii. Acolo și-au ridicat o locuință din chirpici, unde au locuit aproape 5 ani. La întoarcere și-au găsit casa ocupată de Căminul cultural, fără mobilier, cu pereții care o compartimentau dărâmați. În drept, au invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 220 din 31 martie 2010 Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții N.L., N.C. și N.H.A.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Arad; a obligat pârâtul să plătească reclamanților echivalentul în lei la data executării a sumei de 21.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins restul pretențiilor reclamanților; a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții sunt soția supraviețuitoare și, respectiv, copiii defunctului N.H.A.L., decedat la data de 26 februarie 2009. Tribunalul a considerat cererea întemeiată în ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite a solicita despăgubiri. Defunctul N.H.A.L. a făcut obiectul măsurii administrative a stabilirii obligatorii a domiciliului, fiind incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, care consacră caracterul politic al unei astfel de măsuri.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acestuia, reclamanții încadrându-se în această din urmă categorie, fiind soția supraviețuitoare, respectiv copii defunctului. Examinând cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, prima instanță apreciind că la stabilirea și determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a măsurilor abuzive la care a fost supus defunctul, trebuie avute în vedere durata de timp în care a fost obligat împreună cu familia să aibă domiciliul în comuna O., condițiile de locuit, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei.

Pe de altă parte, tribunalul s-a referit la câteva cazuri în care C.E.D.O. a condamnat România pentru rețineri ori arestări nelega'e recente, ulterioare momentului în care în țara noastră s-a instaurat un regim democrat, în cadrul căruia, în mod normal nu ar trebui să existe astfel de situații (cauza Calmanovici contra României; cauza Gaga contra României; cauza Tarău contra României; cauza Vitan contra României; etc.) În considerarea tuturor acestor împrejurări, constatând că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume de 21.000 de euro (cca.

4.500 euro pe an de domiciliu obligatoriu) este în măsură să realizeze o reparație echitabilă și rezonabilă din partea Statului Român. Împotriva sentinței civile nr. 220 din 31 martie 2010 a Tribunalului Arad au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 355 din 13 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 927/108/2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 3.500 euro, cu titlul de despăgubiri; a respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe. Instanța de apel a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, act normativ care se aplică și cererilor care, la data intrării sale în vigoare, nu erau soluționate printr-o hotărâre definitivă (art. 2), iar prin această ordonanță s-au stabilit anumite plafoane la stabilirea despăgubirilor. Instanța de apel a reținut ca fiind corecte criteriile avute în vedere de prima instanță la evaluarea daunelor morale, însă, având în vedere aceste limite, a redus cuantumul despăgubirilor la 3500 euro. Împotriva deciziei civile nr. 355 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 6088 din 16 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 927/108/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de apel l-a redus făcând aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 4446/1.07.2010. Instanța supremă a reținut că prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Curtea constituțională a reținut că, potrivit art. II din ordonanță, dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței.

Aceasta a fost situația în speța de față, instanța de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G. nr. 62/2010 unui proces în curs de soluționare, în care se pronunțase sentința tribunalului, nedefinitivă, a reținut instanța supremă. Curtea Constituțională a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Instanța de contencios constituțional a mai reținut că în acest fel se afectează și principiul egalității și interzicerii discriminării reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, dar și principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanța nu constituie norme de procedură, pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Curtea Constituțională a arătat că în același sens s-a pronunțat și C.E.D.O., indicând hotărârea din 8 martie 2006, pronunțată în cauza Blecic împotriva Croației. Față de aceste considerente, recursul declarat de reclamanți a fost admis în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că noțiunea de „bunuri", potrivit jurisprudenței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. În jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). În concluzie, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul beneficiază de un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul acestora. Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 927/108/2010*. În rejudecare, examinând hotărârea apelată în raport cu motivele invocate, cu decizia de casare cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și cu probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat, iar apelul pârâtului este întemeiat numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate, urmând a fi admis sub acest aspect pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Celelalte critici ale pârâtului au fost apreciate neîntemeiate. S-a susținut în apel de către pârât că măsura dislocării nu este expres reglementată de Legea nr. 221/2009 prin art. 3, situație în care în speță nu sunt incidente dispozițiile acestei legi. Această susținere este greșită și este contrazisă chiar de către dispozițiile legii și de înscrisurile de la dosarul cauzei. Așa cum rezultă din adresa din 8 octombrie 2009 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale, N.H.A.L., ai cărui moștenitori sunt reclamanții, a fost strămutat la 18 iunie 1951 și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea R.N., Călărași în baza deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951.

Pe de altă parte, art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede expres că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administarției și Internelor are caracter politic. Prin urmare, atât timp cât această măsură administrativă are de drept caracter politic, nu se impune constatarea caracterului politic prin aplicarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește însă cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, apelul pârâtului este întemeiat. În privința determinării prejudiciului moral, cuantificării acestuia, legislația nu reglementează nici un fel de criterii. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Tot în doctrină și jurisprudența s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Instanța a ținut seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor și de faptul că despăgubirile nu sunt solicitate de către cel supus măsurii administrative cu caracter politic, ci de moștenitorii acestuia. De asemenea, a fost avut în vedere și faptul că însuși N.H.A.L. a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 până la data decesului său.

Astfel, prin hotărârea nr. 316 din 4 decembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada deportării sale constituie vechime neîntreruptă în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară de 958 RON. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, invocată de pârât prin notele de ședință, nu este aplicabilă în cauză, întrucât la data publicării acestei decizii în M. Of., 15 noiembrie 2010, în cauza de față se pronunțase deja o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul reclamanților la despăgubiri morale. Prin urmare, sub acest aspect reclamanții dețineau „un bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. De altfel, și prin hotărârea de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzei de față.

În plus, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 din Dosarul nr. 14/2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se aplică doar cauzelor nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Față de cele reținute anterior, valabile în raport cu ambele apeluri, Curtea a considerat că suma de 6.000 euro reprezintă o compensație justificată și echitabilă pentru reclamanți, moștenitorii persoanei supuse măsurii administrative a d.slocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu. Nu s-a impus reducerea cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocațial, acordate reclamanților de către prima instanță, care sunt justificate în raport cu complexitatea cauzei.

Prin decizia civilă nr 78A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanții N.L., N.C. și N.H.A.L. împotriva sentinței civile nr. 220 din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 927/108/2010; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor morale acordate la 6.000 euro; au menținut celelate dispoziții ale hotărârii atacate. împotriva acestei decizii a declarat recurs D.G.F.P. a Județului Arad, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii, în principal, în totalitate a acțiunii și în subsidiar reducerea cuantumului daunelor morale acordate.

Recurenta a invocat motivele de recurs reprezentate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. S-a sgsținut nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, în raport de dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Dintr-un alt punct Ce vedere s-a susținut că instanța de apel a evaluat în mod greșit cuantumul despăgubirilor și a cercetat superficial starea de fapt, în condițiile în care reclamanții nu sunt titularii acțiunii, aceștia formulând acțiunea în calitate de moștenitori, asupra cărora nu s-au răsfrânt consecințe negative. Pe de altă parte aceste prejudicii nu au fost dovedite cu acte. Starea de fapt nu a fost cercetată. Instanța de apel a pierdut din vedere faptul că marea majoritate a persoanelor din comunitatea de la acea perioadă au fost nevoite să trăiască în condiții relativ asemănătoare, iar reclamanții nu au dovedit în nici un fel consecințele negative pe care le-au suferit personal.

De asemenea, nu este lipsită de relevanță trecerea unei perioade de timp mai îndelungate de la data invocării situației în care s-a aflat autorul reclamanților. În consecință, cuantumul prejudiciului moral nu a fost stabilit avându-se în vedere criterii bazate pe probe. Recurenta mai arată că practica C.E.D.O. a statuat că dauna suferită trebuie să fie reparată prin aceleași mijloace prin care a fost produsă. În continuarea acestei argumentații, s-a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 214/1999.

De asemenea, au fost ignorate facilitățile prevăzute de Decretul nr. 118/1990, respectiv scutire de la plata impozitelor și a taxelor, asistență medicală și medicamente în mod gratuit, transport urban gratuit, călătorii gratuite pe calea ferată, scutire de la abonamente pentru radio și televiziune, prioritate la instalarea unui post telefonic, acordarea unui loc de veci, prioritate la repartizarea unei locuințe din fondul locativ de stat. S-a mai arătat că acțiunea nu se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, deoarece măsura dislocării nu a fost luată în baza vreunor acte normative enumerate limitativ la acest articol. În ceea ce privește inaplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, recurenta arată că la momentul rejudecării, respectiv 11 aprilie 2012, instanța de apel nu mai putea acorda despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Textul de lege evocat încalcă normele de tehnică legislativă, regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Criteriile minime de acordare a despăgubirilor introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. În concluzie, susține că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect. În finalul recursului, pârâta ontică decizia recurată și prin prisma acordării cheltuielilor de judecată reclamanților, care sunt nepotrivit de mari în raport de complexitatea cauzei și de obiectul ei, având în vedere și faptul că acest cuantum al despăgubirilor a fost redus. De asemenea, nu poate fi reținută reaua credință sau culpa procesuală, soluția care se impune fiind data de dispozițiile art. 276 C. proc.

civ. Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, față de actele și lucrările dosarului și în raport dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că prezentul recurs nu este fondat, Curtea de Apel Timișoara pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime. Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta a supus analizei instanței de recurs mai multe probleme de drept, care urmează a fi analizate punctual.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei civile nr. 78/A din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2013.