ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 830/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 830/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17

februarie 2010 la Tribunalul Arad, reclamanții N.L., N.C. și N.H.A.L. au chemat

în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Arad, și au solicitat obligarea pârâtului la 300.000

euro (echivalentul a 1.233.000 RON la cursul de 4,11 RON/1 euro), cu titlul de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl și soțul lor, N.A., ca

urmare a deportării familiei în perioada 16 iunie 1951-10 aprilie 1956.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că N.H.A.L. și părinții săi au fost strămutați în baza deciziei

Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 și l-i s-a fixat domiciliu

obligatoriu în localitatea R.N., corn. O., jud. Călărași. Sub pază armată au fost

transportați cu trenul la destinație, unde au fost lăsați în câmp, un țăruș înfipt

în pământ marcând locul fiecărei familii. Acolo și-au ridicat o locuință din chirpici,

unde au locuit aproape 5 ani. La întoarcere și-au găsit casa ocupată de Căminul

cultural, fără mobilier, cu pereții care o compartimentau dărâmați.

În drept, au invocat

art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 220 din 31 martie 2010 Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanții N.L., N.C. și N.H.A.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad; a obligat pârâtul să plătească

reclamanților echivalentul în lei la data executării a sumei de 21.000 euro, cu

titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins restul pretențiilor reclamanților;

a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții sunt soția supraviețuitoare și,

respectiv, copiii defunctului N.H.A.L., decedat la data de 26 februarie 2009.

Tribunalul a considerat

cererea întemeiată în ceea ce privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite

a solicita despăgubiri. Defunctul N.H.A.L. a făcut obiectul măsurii administrative

a stabilirii obligatorii a domiciliului, fiind incidente dispozițiile art. 3 din

Legea nr. 221/2009, care consacră caracterul politic al unei astfel de măsuri. De

asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate

procesuală activă persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, iar după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților

acestuia, reclamanții încadrându-se în această din urmă categorie, fiind soția supraviețuitoare,

respectiv copii defunctului.

Examinând cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamantului, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009

nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, prima instanță apreciind

că la stabilirea și determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale

suferite ca urmare a măsurilor abuzive la care a fost supus defunctul, trebuie avute

în vedere durata de timp în care a fost obligat împreună cu familia să aibă domiciliul

în comuna O., condițiile de locuit, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea

la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei.

Pe de altă parte,

tribunalul s-a referit la câteva cazuri în care C.E.D.O. a condamnat România pentru

rețineri ori arestări nelega'e recente, ulterioare momentului în care în țara noastră

s-a instaurat un regim democrat, în cadrul căruia, în mod normal nu ar trebui să

existe astfel de situații (cauza Calmanovici contra României; cauza Gaga contra

României; cauza Tarău contra României; cauza Vitan contra României; etc.)

În considerarea

tuturor acestor împrejurări, constatând că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu

constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea

nr. 221/2009, tribunalul a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu

moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume de 21.000

de euro (cca. 4.500 euro pe an de domiciliu obligatoriu) este în măsură să realizeze

o reparație echitabilă și rezonabilă din partea Statului Român.

Împotriva sentinței

civile nr. 220 din 31 martie 2010 a Tribunalului Arad au declarat apel atât reclamanții,

cât și pârâtul.

Prin decizia civilă

nr. 355 din 13 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 927/108/2010, Curtea de

Apel Timișoara a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 3.500 euro,

cu titlul de despăgubiri; a respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași

sentințe.

Instanța de apel

a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

act normativ care se aplică și cererilor care, la data intrării sale în vigoare,

nu erau soluționate printr-o hotărâre definitivă (art. 2), iar prin această ordonanță

s-au stabilit anumite plafoane la stabilirea despăgubirilor.

Instanța de apel

a reținut ca fiind corecte criteriile avute în vedere de prima instanță la evaluarea

daunelor morale, însă, având în vedere aceste limite, a redus cuantumul despăgubirilor

la 3500 euro.

Împotriva deciziei

civile nr. 355 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs

atât reclamanții, cât și pârâtul.

Prin decizia civilă

nr. 6088 din 16 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 927/108/2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor,

instanța de apel l-a redus făcând aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M.

Of. nr. 4446/1.07.2010.

Instanța supremă

a reținut că prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituțională a admis excepția

de neconstituționalitate a art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

Curtea constituțională

a reținut că, potrivit art. II din ordonanță, dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel

cum au fost modificate și completate, se aplică proceselor și cererilor pentru a

căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până

la data intrării în vigoare a ordonanței.

Aceasta a fost

situația în speța de față, instanța de apel făcând aplicarea art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 unui proces în curs de soluționare, în care se pronunțase sentința tribunalului,

nedefinitivă, a reținut instanța supremă.

Curtea Constituțională

a remarcat că astfel se creează un tratament distinct aplicabil persoanelor îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, deși au depus cereri în același timp

și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Instanța de contencios

constituțional a mai reținut că în acest fel se afectează și principiul egalității

și interzicerii discriminării reluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului

în Protocolul nr. 12, dar și principiul neretroactivității consacrat de art. 15

alin. (2) din Constituția României.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, iar ordonanța nu constituie norme de procedură,

pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care

cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Curtea Constituțională

a arătat că în același sens s-a pronunțat și C.E.D.O., indicând hotărârea din 8

martie 2006, pronunțată în cauza Blecic împotriva Croației.

Față de aceste

considerente, recursul declarat de reclamanți a fost admis în baza art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În ceea ce privește

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că noțiunea de „bunuri",

potrivit jurisprudenței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât

și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde

că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui

drept.

În jurisprudența

C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

În concluzie,

a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul beneficiază de un bun

susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât la data pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, exista o hotărâre definitivă care

să fi confirmat dreptul acestora.

Cauza a fost din

nou înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 927/108/2010*.

În rejudecare,

examinând hotărârea apelată în raport cu motivele invocate, cu decizia de casare

cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și cu probatoriul administrat în

cauză, instanța a constatat că apelul reclamanților este neîntemeiat, iar apelul

pârâtului este întemeiat numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale

acordate, urmând a fi admis sub acest aspect pentru considerentele care vor fi prezentate

în continuare.

Celelalte critici

ale pârâtului au fost apreciate neîntemeiate.

S-a susținut în

apel de către pârât că măsura dislocării nu este expres reglementată de Legea

nr. 221/2009 prin art. 3, situație în care în speță nu sunt incidente dispozițiile

acestei legi.

Această susținere

este greșită și este contrazisă chiar de către dispozițiile legii și de înscrisurile

de la dosarul cauzei.

Așa cum rezultă

din adresa din 8 octombrie 2009 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului

Apărării Naționale, N.H.A.L., ai cărui moștenitori sunt reclamanții, a fost strămutat

la 18 iunie 1951 și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea R.N., Călărași

în baza deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951.

Pe de altă parte,

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede expres că măsura dislocării și stabilirii

de domiciliu obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administarției

și Internelor are caracter politic.

Prin urmare, atât

timp cât această măsură administrativă are de drept caracter politic, nu se impune

constatarea caracterului politic prin aplicarea art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

însă cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, apelul pârâtului este întemeiat.

În privința determinării

prejudiciului moral, cuantificării acestuia, legislația nu reglementează nici un

fel de criterii.

Doctrina și jurisprudența

au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe

plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Tot în doctrină

și jurisprudența s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea,

criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică evident și o doză de aproximare,

însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral

suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze

suferințele morale, fără a se ajunge însă la situația unei îmbogățiri fără just

temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același

timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului

și nici venituri nejustificate pentru victime.

Instanța a ținut

seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor și de faptul că despăgubirile nu

sunt solicitate de către cel supus măsurii administrative cu caracter politic, ci

de moștenitorii acestuia.

De asemenea, a

fost avut în vedere și faptul că însuși N.H.A.L. a beneficiat de măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 până la data decesului său.

Astfel, prin hotărârea

nr. 316 din 4 decembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990

s-a stabilit că perioada deportării sale constituie vechime neîntreruptă în muncă

și i s-a acordat o indemnizație lunară de 958 RON.

Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, invocată de pârât prin notele de ședință, nu este aplicabilă

în cauză, întrucât la data publicării acestei decizii în M. Of., 15 noiembrie 2010,

în cauza de față se pronunțase deja o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea

dreptul reclamanților la despăgubiri morale.

Prin urmare, sub

acest aspect reclamanții dețineau „un bun" în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

De altfel, și

prin hotărârea de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzei de față.

În plus, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 din Dosarul nr. 14/2011, dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale se aplică doar cauzelor nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Față de cele reținute

anterior, valabile în raport cu ambele apeluri, Curtea a considerat că suma de 6.000

euro reprezintă o compensație justificată și echitabilă pentru reclamanți, moștenitorii

persoanei supuse măsurii administrative a d.slocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu.

Nu s-a impus reducerea

cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocațial, acordate reclamanților

de către prima instanță, care sunt justificate în raport cu complexitatea cauzei.

Prin decizia civilă

nr 78A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul declarat de reclamanții N.L., N.C. și N.H.A.L. împotriva sentinței civile

nr. 220 din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 927/108/2010;

a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Arad, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte

hotărârea atacată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor morale acordate

la 6.000 euro; au menținut celelate dispoziții ale hotărârii atacate.

împotriva acestei

decizii a declarat recurs D.G.F.P. a Județului Arad, prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii, în principal, în

totalitate a acțiunii și în subsidiar reducerea cuantumului daunelor morale acordate.

Recurenta a invocat

motivele de recurs reprezentate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

S-a sgsținut nelegalitatea

deciziei pronunțate de instanța de apel, în raport de dispozițiile Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Dintr-un alt punct

Ce vedere s-a susținut că instanța de apel a evaluat în mod greșit cuantumul despăgubirilor

și a cercetat superficial starea de fapt, în condițiile în care reclamanții nu sunt

titularii acțiunii, aceștia formulând acțiunea în calitate de moștenitori, asupra

cărora nu s-au răsfrânt consecințe negative.

Pe de altă parte

aceste prejudicii nu au fost dovedite cu acte. Starea de fapt nu a fost cercetată.

Instanța de apel a pierdut din vedere faptul că marea majoritate a persoanelor din

comunitatea de la acea perioadă au fost nevoite să trăiască în condiții relativ

asemănătoare, iar reclamanții nu au dovedit în nici un fel consecințele negative

pe care le-au suferit personal. De asemenea, nu este lipsită de relevanță trecerea

unei perioade de timp mai îndelungate de la data invocării situației în care s-a

aflat autorul reclamanților.

În consecință,

cuantumul prejudiciului moral nu a fost stabilit avându-se în vedere criterii bazate

pe probe.

Recurenta mai

arată că practica C.E.D.O. a statuat că dauna suferită trebuie să fie reparată prin

aceleași mijloace prin care a fost produsă.

În continuarea

acestei argumentații, s-a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de sumele

acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G.

nr. 214/1999. De asemenea, au fost ignorate facilitățile prevăzute de Decretul

nr. 118/1990, respectiv scutire de la plata impozitelor și a taxelor, asistență

medicală și medicamente în mod gratuit, transport urban gratuit, călătorii gratuite

pe calea ferată, scutire de la abonamente pentru radio și televiziune, prioritate

la instalarea unui post telefonic, acordarea unui loc de veci, prioritate la repartizarea

unei locuințe din fondul locativ de stat.

S-a mai arătat

că acțiunea nu se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, deoarece

măsura dislocării nu a fost luată în baza vreunor acte normative enumerate limitativ

la acest articol.

În ceea ce privește

inaplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, recurenta arată

că la momentul rejudecării, respectiv 11 aprilie 2012, instanța de apel nu mai putea

acorda despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Textul de lege

evocat încalcă normele de tehnică legislativă, regulile referitoare la precizia

și claritatea normei juridice. Criteriile minime de acordare a despăgubirilor introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt insuficiente pentru a putea caracteriza

norma legală ca fiind clară și previzibilă.

În concluzie,

susține că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au rămas

fără obiect.

În finalul recursului,

pârâta ontică decizia recurată și prin prisma acordării cheltuielilor de judecată

reclamanților, care sunt nepotrivit de mari în raport de complexitatea cauzei și

de obiectul ei, având în vedere și faptul că acest cuantum al despăgubirilor a fost

redus.

De asemenea, nu

poate fi reținută reaua credință sau culpa procesuală, soluția care se impune fiind

data de dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Examinând sentința

atacată, prin prisma motivelor invocate, față de actele și lucrările dosarului și

în raport dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, Înalta

Curte a constatat că prezentul recurs nu este fondat, Curtea de Apel Timișoara pronunțând

o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și

pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.

Analizând cererea

de recurs, Înalta Curte constată că recurenta a supus analizei instanței de recurs

mai multe probleme de drept, care urmează a fi analizate punctual.

ceea ce privește cererea formulată pe cale principală, privind constatarea ca rămasă

fără obiect a acțiunii în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, urmare a constatării neconstituționalității acestor dispoziții prin

Decizia nr. 1358/2010, motiv în raport de care se impune respingerea în totalitate

a acțiunii, critica se constată că este nefondată.

Este adevărat

că deciziile Curții Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile „erga omnes”, inclusiv

pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris

în art. l alin. (5) din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a

supremației sale și a legilor, este obligatorie.

În ceea ce privește

acțiunile introduse anterior publicării în M. Of. a deciziilor sus-menționate,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a rezolvat această

problemă prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 stipulând că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Însă, în cauza

de față suntem în prezența unei hotărâri definitive care a confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, situație în care nu se poate vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

privește critica recurentei privind existența unor reglementări paralele de care

instanța nu a ținut seama, Înalta Curte arată că în mod corect a apreciat instanța

de apel că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit,

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior,

ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii

este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative

interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii nr. 221/2009 (respectiv

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.  214/1999) precum și prin condamnarea publica

a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, Statul Român a recunoscut

și condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor masuri

o serie de drepturi și facilitați de ordin material și moral.

Din acest punct

de vedere masurile deja acordate de Statul Român victimelor regimului comunist prin

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 sunt drepte și rezonabile, având

in vedere și aspectele anterior menționate, conform cărora scopul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este

nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.

privește critica recurentei privind neadministrarea de probe în vederea cuantificării

sumelor de care au beneficiat reclamanții în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

precum și în ceea ce privește facilitățile acordate prin legile reparatorii,

Înalta Curte constată că aceste măsuri reparatorii pot constitui criteriu de cuantificare,

însă nu sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică

a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubiri morale.

mai invocat că reclamanții nu sunt titularii acțiunii, în calitatea lor de moștenitori

ai autorilor lor, însă și această critică urmează a fi repinsă ca nefondată .

În mod corect

au reținut instanțele de fond că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același

act normativ, în prezența caracterului politic al condamnării suferite de tatăl

lor și părinții acestuia, reclamanții, în calitate de descendenți de gradul I au

dreptul la acordarea de daune morale.

Pe de altă parte,

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 prevede expres că măsura dislocării și stabilirii

de domiciliu obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administrației

și Internelor are caracter politic.

privește criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate pentru daunele morale,

instanța de apel a reținut în primul rând că legea nu stabilea, la data pronunțării

hotărârii, pentru aceste daune, nici un cuantum minim sau maxim, și nici criterii

unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar

de exemplu Decretului-lege nr. 118/1990.

În aceste condiții,

s-a apreciat că revine instanței rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri.

În aprecierea

cuantumului concret al daunelor acordate, instanța a avut în vedere, pe de o parte,

faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării

suferite de tatăl reclamanților reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu.

Singurul mod în

care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității,

care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși guvernează

această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă

și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate

circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamanților, ci și

contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale, în perioada

comunistă.

Cu privire la

scopul compensației acordate pentru daunele morale instanța de apel a apreciat că

aceasta este destinată în mod esențial să recunoască faptul că o încălcare a unui

drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră

aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune

morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamanților, ca

o compasiune, confort financiar ori îmbogățire în detrimentul statului.

la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță reclamanților,

care în opinia recurentei este nejustificat în raport cu complexitatea cauzei, reprezintă

o critică de netemeinicie care nu poate fi analizată în această cale extraordinară

de atac.

Astfel, operațiunea

de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către părți în

cadrul procesului, reprezintă un atribut lăsat exclusiv la aprecierea instanțelor

devolutive, în raport de criterii obiective și care are la bază o operațiune de

interpretare a unor probe.

În raport de toate

aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează

să respingă prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Arad împotriva deciziei civile nr. 78/A din 11 aprilie 2012 a Curții de

Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 februarie 2013.