ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4410/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12 martie 2010,

reclamanții A.V. și B.D.

au chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca

să se constate incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 3 lit.

e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, ori

echivalentul în RON, la cursul Băncii Naționale a României RON/euro de la data

efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care

l-au suferit cu ocazia deportării; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că împreună cu întreaga

lor familie au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic, constând

în dislocarea lor și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea F.N., măsură

luată în baza deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951.

Cu privire la daunele morale solicitate, reclamanții au

învederat că au suferit această măsură a deportării pe perioada 18 iunie 1951 -

20 decembrie 1955, așadar pe parcursul a aproape 5 ani de zile, perioadă care a

făcut parte din copilăria reclamanților. Au amintit de condițiile inumane în care

toți cei ca ei erau obligați să-și părăsească casa părintească, luând doar strictul

necesar și aflându-se sub paza militară, fiind transportați în vagoane de marfa,

continuând cu traiul mizer și condițiile inumane de viață care li s-au oferit, dar

și de momentele grele ce au continuat la întoarcerea acasă cu umilințe și greutăți,

găsindu-și casele goale, fără mobilier, cu gospodăria răvășită și toată agoniseala

de până la momentul deportării distrusă sau confiscată.

În drept, reclamanții au invocat art. 1 alin. (3),

art. 3, lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 3106 din 12 noiembrie 2010 Tribunalul

Timiș a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.V.,

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei A.V. suma de

10.000 euro, cu titlu de daune morale.

A respins acțiunea formulată de către reclamantul B.D.

și solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut că:

Reclamanta A.V. beneficiază de dispozițiile Legii nr.

221/2009.

Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală

activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Instanța a constatat că inadmisibilitatea acțiunii - ca

o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare - este neîntemeiată.

În ceea ce privește încadrarea măsurii administrative

a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009 instanța

a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă se circumscrie

ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres

decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel

că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009

și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului

politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter

politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Printre criteriile generale de acordare a daunelor morale

s-au reținut cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în

speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei

raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite

de reclamantă pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente

de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un

mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind

afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare

și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în constatări și violări ale

drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții

Constituționale, descrisă mai sus, s-a reținut că, în speță, la data soluționării

apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia

s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior Deciziei

Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea

că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece

pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică

specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal

al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul

recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât

și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport

juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări

speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică

specială cu normele de drept comun.

De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile

art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv

acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins

în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter

special, derogatorii de la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici se arată că:

- Decizia Curții Constituționale nu poate fi aplicată

retroactiv, dispozițiile nu sunt incidente cauzelor aflate pe rol;

- la data la care reclamanții au promovat acțiunea s-a

născut un drept de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, această lege trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului;

- se încalcă principiul la nediscriminare - art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție;

-

aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale echivalează cu intervenția legislativului

în timpul procesului sens în care s-ar încălca principiul preeminenței dreptului

și noțiunii de proces echitabil, încalcă garanția egalității armelor, se creează

un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță;

- în mod greșit s-a reținut că B.D. nu a dovedit că este

aceeași persoană cu M.D.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) din C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei

respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept

definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecție

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții A.V. și B.D. împotriva deciziei civile nr. 943

din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.