ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4410/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12 martie 2010, reclamanții A.V. și B.D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca să se constate incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 3 lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009; să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, ori echivalentul în RON, la cursul Băncii Naționale a României RON/euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit cu ocazia deportării; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că împreună cu întreaga lor familie au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic, constând în dislocarea lor și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea F.N., măsură luată în baza deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951. Cu privire la daunele morale solicitate, reclamanții au învederat că au suferit această măsură a deportării pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, așadar pe parcursul a aproape 5 ani de zile, perioadă care a făcut parte din copilăria reclamanților.

Au amintit de condițiile inumane în care toți cei ca ei erau obligați să-și părăsească casa părintească, luând doar strictul necesar și aflându-se sub paza militară, fiind transportați în vagoane de marfa, continuând cu traiul mizer și condițiile inumane de viață care li s-au oferit, dar și de momentele grele ce au continuat la întoarcerea acasă cu umilințe și greutăți, găsindu-și casele goale, fără mobilier, cu gospodăria răvășită și toată agoniseala de până la momentul deportării distrusă sau confiscată. În drept, reclamanții au invocat art. 1 alin. (3), art. 3, lit. e), art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 3106 din 12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.V., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul să plătească reclamantei A.V. suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. A respins acțiunea formulată de către reclamantul B.D. și solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut că: Reclamanta A.V. beneficiază de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Instanța a constatat că inadmisibilitatea acțiunii - ca o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare - este neîntemeiată. În ceea ce privește încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009 instanța a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Printre criteriile generale de acordare a daunelor morale s-au reținut cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamantă pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, s-a reținut că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată. Nu poate subzista nici susținerea că anterior Deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici se arată că: - Decizia Curții Constituționale nu poate fi aplicată retroactiv, dispozițiile nu sunt incidente cauzelor aflate pe rol; - la data la care reclamanții au promovat acțiunea s-a născut un drept de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, această lege trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului; - se încalcă principiul la nediscriminare - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție; - aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale echivalează cu intervenția legislativului în timpul procesului sens în care s-ar încălca principiul preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil, încalcă garanția egalității armelor, se creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță; - în mod greșit s-a reținut că B.D.

nu a dovedit că este aceeași persoană cu M.D. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) din C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții A.V. și B.D. împotriva deciziei civile nr. 943 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.