ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 753/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 753/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor civile de față,
Analizând actele
și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 503/ VF din 28 mai
2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanta l.D. în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P.
A constatat caracterul politic al
măsurii administrative
constând în
stabilirea domiciliului obligatoriu suferit de defunctul
O.I.
A obligat pârâtul să plătească
reclamantei echivalentul în lei, la cursul zilei din ziua plății a sumei de
70.000 Euro.
A obligat pârâtul să plătească
reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că, prin sentința penală nr. 2383/1954 a Tribunalului Teritorial
București, antecesorul reclamantei, O.I., a fost condamnat, la 18 ani
închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de activitate intensă
contra clasei muncitoare, iar prin decizia nr. 366/1955 a Tribunalului Militar
M.A.I., pedeapsa a fost redusă la 10 ani închisoare.
După punerea în libertate, s-a dispus
stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Fundata, raionul Slobozia, prin
decizia M.A.I. nr. 15565/1959.
Autorul reclamantei a beneficiat de
dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, deoarece prin Hotărârea nr. 369/1990
i s-a recunoscut calitatea de condamnat politic, acordându-se o indemnizație
lunară de 2316 lei și calculându-se o vechime în muncă de 11 ani și 7 luni.
Reclamanta nu a beneficiat de dispozițiile acestui act normativ pentru
prejudiciul suferit de antecesorul ei.
Tribunalul, față de prevederile art. 4
alin. (2) raportat la art. 3 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul
politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului
obligatoriu și faptul că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru
suferințele
cauzate prin condamnarea
antecesorului său și aplicarea sancțiunii
administrative.
La stabilirea cuantumului
despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o avea reclamanta la
momentul condamnării antecesorului ei, perioada condamnării, durata efectivă a
executării pedepsei, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe
care a trebuit să le suporte în regimul de detenție, alterarea stării de
sănătate, precum și atitudinea manifestată ulterior punerii în libertate.
Tribunalul a mai avut în vedere
principiul proporționalității,
faptul că
antecesorul reclamantei a beneficiat de Decretul - Lege nr.
118/1990,
precum și jurisprudența C.E.D.O.
Prin decizia nr.
106/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel
Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat de S.R., prin M.F.P.
A schimbat în parte sentința, în
sensul că a înlăturat dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata
către reclamantă a sumei de 70.000 Euro și a menținut restul dispozițiilor
sentinței.
A respins, ca nefondat, apelul
declarat de reclamantă. A
obligat apelantul
- pârât să plătească reclamantei suma de
800 lei cheltuieli de judecată
în apel.
Instanța de apel a reținut că
infracțiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei a atras o
condamnare care, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are
un caracter de drept politic, motiv pentru care un asemenea caracter nu mai
trebuie stabilit de instanță.
Instanța de apel a mai arătat că prin
decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 pct.
1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Decizia Curții Constituționale nu
produce doar efecte relative, în cadrul procesului în care a fost invocată
excepția de neconstituționalitate, ci este general obligatorie și opozabilă erga
omnes, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 alin. (1) și (3)
din Legea nr. 47/1992.
Raportându-se și la jurisprudența C.E.D.O.,
instanța de apel a constatat că reclamanta nu are un „bun”, în sensul
Convenției europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a
efectelor Legii nr. 221/2009.
Constatând că cererea formulată de
reclamantă nu mai are temei juridic, instanța de apel a admis în parte apelul
declarat de pârât împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul
că a respins cererea privind obligarea la plata despăgubirilor.
În ceea ce privește cheltuielile de
judecată efectuate în apel, instanța de apel a constatat că S.R. este în culpă
procesuală, deoarece a provocat existența procesului, iar dispariția temeiului
juridic al cererii i se datorează.
Pentru că există
culpa legiuitorului, care a bulversat din nou
sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a
fost declarat parțial neconstituțional și a născut doar speranțe pentru
persoanele care au promovat acțiuni, S.R. trebuie să suporte cheltuielile de
judecată.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs
reclamanta și pârâtul S.R., prin M.F.P.
Reclamanta I.D.
a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece nu a
respectat principiul egalității în drepturi și pe cel al neretroactivității
legii civile.
La data introducerii cererii de
chemare în judecată, dreptul de a solicita despăgubiri exista în temeiul Legii nr.
221/2009, iar legea în vigoare la momentul cererii de chemare în judecată
trebuie aplicată pe tot parcursul procesului, aspect asupra căruia s-a
pronunțat chiar Curtea Constituțională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie
2010.
De asemenea, efectul ex nune al
deciziei Curții Constituționale face ca aceasta să se aplice doar acțiunilor
sau inacțiunilor ce urmează a se înfăptui în viitor.
Recurenta a mai
invocat și legislația internațională și a arătat
că are un „bun”, în sensul art. 1 din Primul protocol
adițional la C.A.D.O.L.F. și că decizia instanței de apel reprezintă o
încălcare a Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
S.R., prin M.F.P.
a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7
și 9 C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală în ceea ce
privește menținerea dispoziției din sentință privind constatarea caracterului
politic al măsurii administrative și obligarea la plata cheltuielilor de
judecată în primă instanță și în apel.
Astfel, măsura administrativă aplicată
autorului reclamantei are de drept un caracter politic, iar reclamanta nu are
interes să ceară constatarea acestui caracter.
Referitor la obligarea la plata
cheltuielilor de judecată, recurentul a susținut că nu se află în culpă
procesuală, pentru că, prin decizia Curții Constituționale, cererea reclamantei
a rămas fără temei juridic.
Analizând recursurile declarate, Înalta
Curte constată următoarele:
Î
n
ceea ce privește recursul declarat de reclamantă,
se constată că cererea privind
acordarea de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 221/2009.
Prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21
octombrie 2010, (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), la o dată
anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a
constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010,
care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au
făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituționale.
Problema de drept pusă în discuție
prin recursul declarat de reclamantă se referă la efectele deciziilor
pronunțate de Curtea
Constituțională în
cazul proceselor aflate în curs de soluționare la
momentul pronunțării
lor.
Această chestiune a constituit și
obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M.
Of. nr. 789/7.112011), pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în
interesul legii.
În condițiile în
care decizia pronunțată de instanța supremă a
fost publicată înainte de soluționarea recursului,
statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Or, prin
menționata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147
alin. (1) din Constituția României și art.
31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general
obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al
deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a făcut
distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică
legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire și
situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește
validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data
întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.
Acțiunile în justiție, aflate în curs
de soluționare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nu pot fi
asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță pretinse sunt
concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanța este
chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu se poate
considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale exprese.
Prin urmare, Înalta Curte a statuat
că, urmare a deciziilor
Curții
Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.
5 alin. (1)
lit. a) teza
I
din Legea nr. 221/2009 și-au încetat
efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.
Nu pot fi reținute nici susținerile
reclamantului referitoare la
prioritatea
reglementărilor internaționale, discriminare și existența
unui „bun” în
sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, atât
deciziile Curții Constituționale, cât și
decizia
invocată a înaltei Curți au analizat aceste aspecte, soluțiile
pronunțate
fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.
De aceea, recursul declarat de
reclamantă este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi
respins ca atare.
În ceea ce privește recursul declarat
de S.R., prin M.F.P.,
se
constată că, în cauză, instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare
în judecată, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al
măsurii administrative a domiciliului obligatoriu și obligarea pârâtului la
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice
și a măsurii administrative aplicate.
Prin urmare, în aplicarea principiului
disponibilității, care îndrituiește reclamantul să fixeze limitele în cadrul
cărora judecata are loc, prima instanță era obligată să se pronunțe asupra
tuturor cererilor și apărărilor formulate de parte.
Chiar dacă legea califică măsura
administrativă aplicată autorului reclamantei ca având de drept caracter
politic, aceasta nu înseamnă că instanțele nu se pot pronunța asupra acestui
aspect, în condițiile în care cererea reclamantei implica aceasta,
iar obligarea la despăgubiri nu putea fi
justificată dacă instanța nu
verifica îndeplinirea condițiilor impuse de
lege.
Prin urmare, această critică este
nefondată.
Nefondată este și critica referitoare
la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la prima instanță,
deoarece, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții, va fi
obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Prin urmare, atât timp cât cererea de
chemare în judecată a fost admisă, în mod corect prima instanță a obligat
pârâtul, ca parte căzută în pretenții să plătească cheltuielile de judecată
efectuate de reclamantă.
Nelegală este, însă, soluția instanței
de apel privind
obligarea apelantului pârât
să plătească reclamantei cheltuielile de
judecată în apel.
Așa cum s-a arătat, potrivit art. 274 alin.
(1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să
plătească cheltuielile de judecată.
Prin urmare, partea care pierde
procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea adversă, pentru că
atitudinea sa procesuală a determinat efectuarea acestor cheltuieli.
Elementul care justifică obligarea
unei părți la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă
îl constituie, așadar, culpa procesuală.
Instanța de apel a constatat că
pârâtul se află în culpă procesuală și datorează inclusiv cheltuielile de
judecată în apel, pentru că a adoptat o lege care, ulterior, a fost declarată
neconstituțională.
Or, această
motivare a instanței nu privește calitatea S.
R. de titular de drepturi și obligații în procesul civil,
pentru că obligarea la cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 C. proc.
civ., vizează culpa procesuală, ceea ce presupune raportul juridic direct între
stat și persoană, iar nu raportul juridic complex dintre stat, în calitate de
legiuitor și categoria de persoane cărora legea li se adresează.
De altfel, în cauza de față, instanța
de apel a încălcat chiar art. 274 C. proc. civ., deoarece partea care a căzut
în pretenții a fost reclamanta, căreia i s-a respins apelul, iar nu S.R., al
cărui apel a fost admis.
Față de cele arătate, se va admite
recursul declarat de pârât împotriva deciziei, care va fi modificată în parte,
în sensul că se va înlătura obligarea acestuia la plata cheltuielilor de
judecată în apel.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul S.R.,
prin M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 106/ A din 17 februarie
2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie.
Modifică în parte decizia atacată, în
sensul că, urmare admiterii apelului pârâtului, înlătură obligarea acestuia la
plata cheltuielilor de judecată în apel.
Menține celelalte dispoziții ale
deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta I.D. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
8 februarie 2012.