ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 753/2012

Asupra recursurilor civile de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 503/ VF din 28 mai 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta l.D. în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. A constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu suferit de defunctul O.I. A obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la cursul zilei din ziua plății a sumei de 70.000 Euro. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 2383/1954 a Tribunalului Teritorial București, antecesorul reclamantei, O.I., a fost condamnat, la 18 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare, iar prin decizia nr. 366/1955 a Tribunalului Militar M.A.I., pedeapsa a fost redusă la 10 ani închisoare. După punerea în libertate, s-a dispus stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Fundata, raionul Slobozia, prin decizia M.A.I. nr. 15565/1959. Autorul reclamantei a beneficiat de dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, deoarece prin Hotărârea nr. 369/1990 i s-a recunoscut calitatea de condamnat politic, acordându-se o indemnizație lunară de 2316 lei și calculându-se o vechime în muncă de 11 ani și 7 luni.

Reclamanta nu a beneficiat de dispozițiile acestui act normativ pentru prejudiciul suferit de antecesorul ei. Tribunalul, față de prevederile art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu și faptul că reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru suferințele cauzate prin condamnarea antecesorului său și aplicarea sancțiunii administrative. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o avea reclamanta la momentul condamnării antecesorului ei, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, suferințele fizice și psihice rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte în regimul de detenție, alterarea stării de sănătate, precum și atitudinea manifestată ulterior punerii în libertate.

Tribunalul a mai avut în vedere principiul proporționalității, faptul că antecesorul reclamantei a beneficiat de Decretul - Lege nr. 118/1990, precum și jurisprudența C.E.D.O. Prin decizia nr. 106/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat de S.R., prin M.F.P. A schimbat în parte sentința, în sensul că a înlăturat dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 70.000 Euro și a menținut restul dispozițiilor sentinței. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. A obligat apelantul - pârât să plătească reclamantei suma de 800 lei cheltuieli de judecată în apel.

Instanța de apel a reținut că infracțiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei a atras o condamnare care, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are un caracter de drept politic, motiv pentru care un asemenea caracter nu mai trebuie stabilit de instanță. Instanța de apel a mai arătat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nu produce doar efecte relative, în cadrul procesului în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, ci este general obligatorie și opozabilă erga omnes, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Raportându-se și la jurisprudența C.E.D.O., instanța de apel a constatat că reclamanta nu are un „bun”, în sensul Convenției europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009. Constatând că cererea formulată de reclamantă nu mai are temei juridic, instanța de apel a admis în parte apelul declarat de pârât împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea privind obligarea la plata despăgubirilor. În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în apel, instanța de apel a constatat că S.R. este în culpă procesuală, deoarece a provocat existența procesului, iar dispariția temeiului juridic al cererii i se datorează.

Pentru că există culpa legiuitorului, care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat parțial neconstituțional și a născut doar speranțe pentru persoanele care au promovat acțiuni, S.R. trebuie să suporte cheltuielile de judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta și pârâtul S.R., prin M.F.P. Reclamanta I.D. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece nu a respectat principiul egalității în drepturi și pe cel al neretroactivității legii civile.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul de a solicita despăgubiri exista în temeiul Legii nr. 221/2009, iar legea în vigoare la momentul cererii de chemare în judecată trebuie aplicată pe tot parcursul procesului, aspect asupra căruia s-a pronunțat chiar Curtea Constituțională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. De asemenea, efectul ex nune al deciziei Curții Constituționale face ca aceasta să se aplice doar acțiunilor sau inacțiunilor ce urmează a se înfăptui în viitor. Recurenta a mai invocat și legislația internațională și a arătat că are un „bun”, în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la C.A.D.O.L.F. și că decizia instanței de apel reprezintă o încălcare a Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

S.R., prin M.F.P. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește menținerea dispoziției din sentință privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel. Astfel, măsura administrativă aplicată autorului reclamantei are de drept un caracter politic, iar reclamanta nu are interes să ceară constatarea acestui caracter. Referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a susținut că nu se află în culpă procesuală, pentru că, prin decizia Curții Constituționale, cererea reclamantei a rămas fără temei juridic. Analizând recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele: Î n ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, se constată că cererea privind acordarea de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstituționale. Problema de drept pusă în discuție prin recursul declarat de reclamantă se referă la efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în cazul proceselor aflate în curs de soluționare la momentul pronunțării lor. Această chestiune a constituit și obiectul de analiză al Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of.

nr. 789/7.112011), pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii. În condițiile în care decizia pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Or, prin menționata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor. Analizând efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.

Acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nu pot fi asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale exprese. Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.

Nu pot fi reținute nici susținerile reclamantului referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale, discriminare și existența unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, atât deciziile Curții Constituționale, cât și decizia invocată a înaltei Curți au analizat aceste aspecte, soluțiile pronunțate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere. De aceea, recursul declarat de reclamantă este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare. În ceea ce privește recursul declarat de S.R., prin M.F.P., se constată că, în cauză, instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu și obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice și a măsurii administrative aplicate.

Prin urmare, în aplicarea principiului disponibilității, care îndrituiește reclamantul să fixeze limitele în cadrul cărora judecata are loc, prima instanță era obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate de parte. Chiar dacă legea califică măsura administrativă aplicată autorului reclamantei ca având de drept caracter politic, aceasta nu înseamnă că instanțele nu se pot pronunța asupra acestui aspect, în condițiile în care cererea reclamantei implica aceasta, iar obligarea la despăgubiri nu putea fi justificată dacă instanța nu verifica îndeplinirea condițiilor impuse de lege. Prin urmare, această critică este nefondată. Nefondată este și critica referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la prima instanță, deoarece, potrivit art. 274 C. proc.

civ., partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare, atât timp cât cererea de chemare în judecată a fost admisă, în mod corect prima instanță a obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenții să plătească cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă. Nelegală este, însă, soluția instanței de apel privind obligarea apelantului pârât să plătească reclamantei cheltuielile de judecată în apel. Așa cum s-a arătat, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Prin urmare, partea care pierde procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea adversă, pentru că atitudinea sa procesuală a determinat efectuarea acestor cheltuieli.

Elementul care justifică obligarea unei părți la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă îl constituie, așadar, culpa procesuală. Instanța de apel a constatat că pârâtul se află în culpă procesuală și datorează inclusiv cheltuielile de judecată în apel, pentru că a adoptat o lege care, ulterior, a fost declarată neconstituțională. Or, această motivare a instanței nu privește calitatea S. R. de titular de drepturi și obligații în procesul civil, pentru că obligarea la cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ., vizează culpa procesuală, ceea ce presupune raportul juridic direct între stat și persoană, iar nu raportul juridic complex dintre stat, în calitate de legiuitor și categoria de persoane cărora legea li se adresează.

De altfel, în cauza de față, instanța de apel a încălcat chiar art. 274 C. proc. civ., deoarece partea care a căzut în pretenții a fost reclamanta, căreia i s-a respins apelul, iar nu S.R., al cărui apel a fost admis. Față de cele arătate, se va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei, care va fi modificată în parte, în sensul că se va înlătura obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în apel.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 106/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că, urmare admiterii apelului pârâtului, înlătură obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.