ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 560 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C.R.D., P.P. si C.I.A, în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 180.000 lei reprezentând despăgubiri, fiind respinsă cererea reclamanților de obligare a paratului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că antecesorul reclamanților, respectiv C.R.T., a fost condamnat prin Sentința penală nr. 334 din 15 iulie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în Dosar nr. 378/1954, la trei ani detenție grea și confiscarea totală a averii personale pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare, în baza art. 193 1 alin. (2) C. pen.

fiind eliberat la data de 16 iulie 1954 prin expirarea pedepsei la data condamnării. Condamnarea suferită de autorul reclamanților este o condamnare de drept, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar reclamanților nu le-au fost recunoscute drepturile ca beneficiari ai Decretului Lege nr. 118/1990. Instanța a reținut că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, instituite de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. și ale art. 48 alin. (3) din Constituția României, care impun repararea de către Statutul roman prin Ministerul Finanțelor, a pagubelor suferite. Întrucât un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat în mod concret, este necesară o despăgubire compensatorie, iar suma de 180.000 lei s-a considerat că reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă.

A fost a respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Reclamanții au solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 630.000 lei daune morale și cheltuieli de judecată. În motivarea apelului reclamanții au criticat sentința instanței de fond pentru netemeinicie și neegalitate, atât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, cât și în ce privește respingerea ca nedovedită a cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuieli de judecată.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate, reclamanții au arătat că instanța trebuia să țină seama de faptul că antecesorul lor a suferit o condamnare politică, că perioada detenției a durat 3 ani și 5 luni, că prin probele administrate în cauză s-au dovedit condițiile inumane de anchetă, detenție și de muncă la canal, precum și repercusiunile condamnării ulterioare eliberării. În ce privește respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamanții au arătat că instanța de fond nu a ținut seama de chitanța depusă la dosar, chitanță cu care au dovedit cuantumul acestor cheltuieli. Pârâtul Statul român a solicitat în principal schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii și în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor.

La data de 8 decembrie 2010 pârâtul Statul român a solicitat instanței să țină seama de dispozițiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și să schimbe sentința atacată în sensul respingerii acțiunii. Prin decizia nr. 127/ A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat de reclamanți și cel declarat de pârât, a schimbat sentința în sensul că a respins petitul privind daunele morale. A obligat pârâtul la 1240 lei cheltuieli de judecată în primă instanță. A respins cererea apelanților reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes ” , potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

Instanța a analizat și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ. Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ. Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

A fost admis apelul declarat de reclamanți în parte cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond în cuantum de 1240 lei,deoarece acțiunea a fost promovată înaintea admiterii excepției de neconstituționalitate prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că Statul Român se află în culpă procesuală iar reclamanții au făcut dovada cheltuielilor prin chitanța depusă la dosar la fila 17. În ce privește cererea reclamanților apelanți la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel, curtea a respins-o având în vedere că apelul a fost exercitat după intrarea în vigoare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că Statul Român nu se află în culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru că nu a ținut seama de dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ” . De asemenea decizia este criticată pentru că a aplicat greșit dispozițiile art. l din Protocolul 1 la Convenție. S-a avut în vedere doar decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cadrul legal se întregește cu art. 5 pct. l și pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale, art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Până la data introducerii acțiunii antecesorul reclamanților, decedat în anul 1984, nu a avut cum să beneficieze de dispozițiile Decretului-lege 118/1990 și Legii nr. 221/2009. Reclamanții au mai formulat critici cu privire la greșita acordare a cheltuielilor de judecată. Recursul nu este fondat. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data de 17 februarie 2011 Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic. Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate fața de dispozițiile contrare din dreptul intern.

Cât privește critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează a fi înlăturată. In mod corect instanța de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată,la prima instanță, deoarece acesta căzuse în pretenții. Cât privește apelurile,ambele au fost admise, iar apelul reclamanților a fost admis doar cu privire la cheltuielile de judecată, deci nu se mai justifica obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel către reclamanți. Pentru considerentele expuse recursul se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții P.P., C.R.D. și C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 127 A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.