ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 406/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 560 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj, a

fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C.R.D., P.P. si C.I.A,

în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și în

consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 180.000

lei reprezentând despăgubiri, fiind respinsă cererea reclamanților de obligare

a paratului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că antecesorul reclamanților, respectiv C.R.T., a fost

condamnat prin Sentința penală nr. 334 din 15 iulie 1954 pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în Dosar nr. 378/1954, la trei ani

detenție grea și confiscarea totală a averii personale pentru crimă de

activitate intensă contra clasei muncitoare, în baza art. 193

1

alin.

(2) C. pen. fiind eliberat la data de 16 iulie 1954 prin expirarea pedepsei la

data condamnării.

Condamnarea suferită de autorul

reclamanților este o condamnare de drept, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar

reclamanților nu le-au fost recunoscute drepturile ca beneficiari ai Decretului

Lege nr. 118/1990.

Instanța a reținut că sunt întrunite

elementele răspunderii civile delictuale, instituite de dispozițiile art. 998

și urm. C. civ. și ale art. 48 alin. (3) din Constituția României, care impun

repararea de către Statutul roman prin Ministerul Finanțelor, a pagubelor

suferite.

Întrucât un astfel de prejudiciu nu

poate fi evaluat în mod concret, este necesară o despăgubire compensatorie, iar

suma de 180.000 lei s-a considerat că reprezintă o satisfacție suficientă și

echitabilă.

A fost a respinsă cererea

reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca

nedovedită.

Împotriva acestei decizii au declarat

apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Reclamanții au solicitat schimbarea în

parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii și

obligarea pârâtului la plata sumei de 630.000 lei daune morale și cheltuieli de

judecată.

În motivarea apelului reclamanții au

criticat sentința instanței de fond pentru netemeinicie și neegalitate, atât

sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, cât și în ce privește respingerea

ca nedovedită a cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuieli de

judecată.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor

solicitate, reclamanții au arătat că instanța trebuia să țină seama de faptul

că antecesorul lor a suferit o condamnare politică, că perioada detenției a

durat 3 ani și 5 luni, că prin probele administrate în cauză s-au dovedit

condițiile inumane de anchetă, detenție și de muncă la canal, precum și

repercusiunile condamnării ulterioare eliberării.

În ce privește respingerea cererii de

obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reclamanții au arătat

că instanța de fond nu a ținut seama de chitanța depusă la dosar, chitanță cu

care au dovedit cuantumul acestor cheltuieli.

Pârâtul Statul român a solicitat în

principal schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii și în subsidiar,

reducerea cuantumului despăgubirilor.

La data de 8 decembrie 2010 pârâtul

Statul român a solicitat instanței să țină seama de dispozițiile deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și să schimbe sentința

atacată în sensul respingerii acțiunii.

Prin decizia nr. 127/ A din 17 februarie

2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, a admis în parte apelul declarat de reclamanți și cel

declarat de pârât, a schimbat sentința în sensul că a respins petitul privind

daunele morale. A obligat pârâtul la 1240 lei cheltuieli de judecată în primă

instanță. A respins cererea apelanților reclamanți privind acordarea

cheltuielilor de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din

Legea nr. 221/2009.

Admiterea excepției de

neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și

consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și

efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes

”

, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992.

Termenul de 45 de zile în care

Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta

materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile

legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.

Instanța a analizat și dacă, având în

vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până

la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010, reclamanții

aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr.

1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales că

reclamanții dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui

act normativ.

Nu se pune problema încălcării

dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând

o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment

dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea

Constituțională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act

normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi

solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii

excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.

Din acest motiv nu se pune nici

problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a

aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații

juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în

același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării

unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

În speță nu se poate vorbi nici de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță

nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru

situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin

căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Problema retroactivității legii civile

în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție nu se pune în cauză, întrucât

excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării

procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

A fost admis apelul declarat de

reclamanți în parte cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată la instanța de fond în cuantum de 1240 lei,deoarece acțiunea a fost

promovată înaintea admiterii excepției de neconstituționalitate prin decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că Statul Român se află în culpă

procesuală iar reclamanții au făcut dovada cheltuielilor prin chitanța depusă

la dosar la fila 17.

În ce privește cererea reclamanților

apelanți la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel,

curtea a respins-o având în vedere că apelul a fost exercitat după intrarea în

vigoare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, astfel că Statul Român

nu se află în culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii reclamanții

au declarat recurs, criticând-o pentru că nu a ținut seama de dispozițiile art.

148 alin. (2) din Constituție: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare

”

.

De asemenea decizia este criticată pentru că a aplicat greșit dispozițiile art.

l din Protocolul 1 la Convenție.

S-a avut în vedere doar decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cadrul legal se întregește cu art. 5 pct.

l și pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților

Fundamentale, art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Până la data introducerii acțiunii

antecesorul reclamanților, decedat în anul 1984, nu a avut cum să beneficieze

de dispozițiile Decretului-lege 118/1990 și Legii nr. 221/2009.

Reclamanții au mai formulat critici cu

privire la greșita acordare a cheltuielilor de judecată.

Recursul nu este fondat.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod

corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin.

(1) și alin. (4) din Constituția României.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Fața de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema

dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind

soluționată definitiv de Curtea de Apel Cluj la data de 17 februarie 2011

Prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității

textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.

În acest context urmează a se constata

că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea

nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai

dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstitutional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanții nu au un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu

pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(1) și (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României,

referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern,

tratatele ratificate de Parlament  fac  parte  din  dreptul  intern, iar  reglementările

internaționale și cele comunitare au prioritate fața de dispozițiile contrare

din dreptul intern.

Cât privește critica privind greșita

aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează a fi înlăturată. In

mod corect instanța de apel a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată,la prima instanță, deoarece acesta căzuse în pretenții. Cât privește

apelurile,ambele au fost admise, iar apelul reclamanților a fost admis doar cu

privire la cheltuielile de judecată, deci nu se mai justifica obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel către reclamanți.

Pentru considerentele expuse recursul

se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții P.P., C.R.D. și C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 127 A din 17

februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2012.