ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2539/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2539/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de

față, constată:

Prin sentința nr. 341 din 12 martie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.G.

în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., întemeiată în drept, pe dispozițiile

art. l alin. (2) lit. a) și art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000

euro, sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând

prejudiciul moral și material, suferit de reclamant ca urmare a condamnării

politice dispusă în baza sentinței penale nr. 538 din 14 aprilie 1949

pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a penală și a măsurilor

administrative cu caracter politic luate împotriva acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

prin cererea sa, reclamantul B.G. a solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral și

material suferit prin condamnarea realizată în baza sentinței penale sus

menționate, la 2 ani de închisoare corecțională, conform art. 209 pct. 4 C.

pen., fiind arestat din 14 octombrie 1948 până în 9 martie 1951, precum și

pentru luarea față de acesta a măsurii administrative cu caracter politic,

ulterior eliberării, a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Voluntari (09

martie 1951 - 07 iulie 1951), în comuna Babadag (07 iulie 1951 - 11 martie 1952)

și în comuna Iacobeni (11 martie 1052 - 09 martie 1953).

Tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art.

l alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea săvârșită de reclamant

și care constituie de drept condamnare cu caracter politic, fiind enumerată la lit.

a) din textul actului normativ menționat.

La stabilirea despăgubirilor pe care instanța de fond

le-a acordat pentru evaluarea prejudiciului material și moral, s-a reținut că

suma de 20.000 euro, constituie o reparație echitabilă și suficientă a

prejudiciului suferit de reclamant, care a fost supus unei condamnări politice,

urmată de măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu.

S-a apreciat că aceste măsuri i-au îngrădit grav,

dreptul la libertate și au determinat consecințele negative asupra stării de

sănătate a reclamantului, care a fost nevoit să suporte regimul de detenție în

Penitenciarul Poarta Albă, în condiții de privațiuni din punct de vedere

material, social și profesional, iar urmare eliberării acestuia, pe durata

stabilirii domiciliului obligatoriu, de asemenea, i-a fost îngrădit dreptul la

libertatea de mișcare, privațiunile menționate marcând-i semnificativ viața.

Tribunalul a mai reținut și că, în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut ca vechime în

muncă, perioada în care a executat pedeapsa privativă de libertate, conform

Hotărârii nr. 950/1991.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul S.R.

prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M. București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul cuantumului prea mare al

despăgubirilor acordate, tară a fi luate în considerare beneficiile stabilite

prin Hotărârea nr. 950/1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice, constituită conform

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin decizia nr. 185/ A din 22 februarie 2011, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul declarat depărat.

A schimbat în tot sentința nr. 341 din 12 martie 2010

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că a respins acțiunea

reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar

a reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (l)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții, prin Deciziile nr. 1358/2010

și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit că aceste

dispoziții sunt neconstituționale.

În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte

juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că

deciziile Curții Constituționale de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Pe cale de consecință, ținând seama de caracterul

devolutiv al căii ordinare de atac și de principiul ierarhiei actelor

normative, prevederile declarate neconstituționale din Legea nr. 221/2009, nu

pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței pronunțată de

tribunal, astfel că, instanța de apel și-a motivat decizia pronunțată, în

sensul că, în raport de considerentele mai sus redate, se impunea respingerea

acțiunii formulată de reclamant.

Împotriva deciziei nr. 185/ A din 22 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a declarat recurs reclamantul, invocând lipsa de temei legal a

hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 8 al

aceluiași articol C. proc. civ., în sensul că instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății.

Recurentul-reclamant

solicită modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului

declarat de pârât și menținerii, ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată

de instanța de fond.

Criticile aduse deciziei curții de apel vizează

nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:

Reclamantul arată că în privința proceselor deja

declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin.

(4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu

au fost deduse judecății.

În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susține

că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc

efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să

se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță

judecătorească.

Recurentul-reclamant arată că instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea

acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a

măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă

în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din

1996 a C.E.D.O.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia

Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor

internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.)

și internaționale (D.U.D.O.), nerespectându-se principiul liberului acces la

justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o

discriminare, având în vedere că, pentru persoane aflate în aceeași situație au

fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate

avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării

acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul

instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul

în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă, deși cererile

au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea

nr. 221/2009.

Se mai susține de către recurentul-reclamant că

instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 și 21 din Constituție, precum

și art. 6 din C.E.D.O.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și

urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Problema de drept a efectelor deciziilor Curții

Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data

soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin

recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat

că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a

arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de

convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de jurisprudența

instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții

Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp,

situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentid) în temeiul Legii nr.

221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul

titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și

al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță,

sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și

generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație

voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine

publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală

și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită,

deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ceea ce nu este posibil, față de dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are

un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.

Curtea Constituțională a Drepturilor Omului a

menționat în hotărârea sa, din Cauza S. contra Bulgariei, unde s-a reținut că

dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor, nu a fost anulată ca

urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de

legiuitor, astfel încât nu se poate invoca, nici existența unei proceduri

neechitabile, prin

schimbarea normelor legale

în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții

legale și-au încetat efectul, ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. In consecință, nu

se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă

ar fi devenit

iluzorie.

În cauza mai sus citată, instanța de contencios

european a reținut că

art. 1 din Protocolul

1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor

și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor

produse

cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă

parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze, în așa fel

încât, atenuarea vechilor violări că nu creeze noi nedreptăți.

Constatarea

neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul

și-a întemeiat cererea de

chemare în judecată nu aduce atingere unui proces

echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu

respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași

considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea

Constituțională s-ar substitui prin

deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în

mod eronat a susținut

reclamantul.

Dreptul de acces la justiție și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1

din C.E.D.O., nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Jurisprudența C.E.D.O. referitoare

la efectele consacrării, pe calea controlului de constituționalitate, a lipsei

conformității unei prevederi

legale cu Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în

dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce

au fost analizate în cadrul controlului

realizat

de Curtea Constituțională asupra conformității prevederilor art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituție, și nu sunt de

natură să conducă la alte concluzii, decât cele

deja expuse.

Dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând

limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei,

la

momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl

constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii

ale deciziilor

Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși

generatoare de situații

discriminatorii.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că

în cauză, instanța

de apel a procedat corect

dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

astfel că nu sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

, invocate de reclamant, ca temei de

nelegalitate.

Pentru considerentele expuse se

va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a Il-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 185/ A din 22 februarie 2011 a Curții

de

Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 aprilie 2012.