ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2539/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin sentința nr. 341 din 12 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., întemeiată în drept, pe dispozițiile art. l alin. (2) lit. a) și art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009. A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând prejudiciul moral și material, suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice dispusă în baza sentinței penale nr. 538 din 14 aprilie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a penală și a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea sa, reclamantul B.G.

a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral și material suferit prin condamnarea realizată în baza sentinței penale sus menționate, la 2 ani de închisoare corecțională, conform art. 209 pct. 4 C. pen., fiind arestat din 14 octombrie 1948 până în 9 martie 1951, precum și pentru luarea față de acesta a măsurii administrative cu caracter politic, ulterior eliberării, a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Voluntari (09 martie 1951 - 07 iulie 1951), în comuna Babadag (07 iulie 1951 - 11 martie 1952) și în comuna Iacobeni (11 martie 1052 - 09 martie 1953). Tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art. l alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea săvârșită de reclamant și care constituie de drept condamnare cu caracter politic, fiind enumerată la lit. a) din textul actului normativ menționat.

La stabilirea despăgubirilor pe care instanța de fond le-a acordat pentru evaluarea prejudiciului material și moral, s-a reținut că suma de 20.000 euro, constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului suferit de reclamant, care a fost supus unei condamnări politice, urmată de măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu. S-a apreciat că aceste măsuri i-au îngrădit grav, dreptul la libertate și au determinat consecințele negative asupra stării de sănătate a reclamantului, care a fost nevoit să suporte regimul de detenție în Penitenciarul Poarta Albă, în condiții de privațiuni din punct de vedere material, social și profesional, iar urmare eliberării acestuia, pe durata stabilirii domiciliului obligatoriu, de asemenea, i-a fost îngrădit dreptul la libertatea de mișcare, privațiunile menționate marcând-i semnificativ viața.

Tribunalul a mai reținut și că, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut ca vechime în muncă, perioada în care a executat pedeapsa privativă de libertate, conform Hotărârii nr. 950/1991. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M. București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirilor acordate, tară a fi luate în considerare beneficiile stabilite prin Hotărârea nr. 950/1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, constituită conform Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin decizia nr. 185/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat depărat.

A schimbat în tot sentința nr. 341 din 12 martie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții, prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Pe cale de consecință, ținând seama de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac și de principiul ierarhiei actelor normative, prevederile declarate neconstituționale din Legea nr. 221/2009, nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței pronunțată de tribunal, astfel că, instanța de apel și-a motivat decizia pronunțată, în sensul că, în raport de considerentele mai sus redate, se impunea respingerea acțiunii formulată de reclamant. Împotriva deciziei nr. 185/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 8 al aceluiași articol C. proc.

civ., în sensul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Recurentul-reclamant solicită modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerii, ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de instanța de fond. Criticile aduse deciziei curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte: Reclamantul arată că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecății.

În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susține că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească. Recurentul-reclamant arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E.D.O.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (D.U.D.O.), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că, pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Se mai susține de către recurentul-reclamant că instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 și 21 din Constituție, precum și art. 6 din C.E.D.O.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii. Această decizie a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentid) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil, față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.

Curtea Constituțională a Drepturilor Omului a menționat în hotărârea sa, din Cauza S. contra Bulgariei, unde s-a reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor, nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, astfel încât nu se poate invoca, nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul, ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. In consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

În cauza mai sus citată, instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze, în așa fel încât, atenuarea vechilor violări că nu creeze noi nedreptăți. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Jurisprudența C.E.D.O.

referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii, decât cele deja expuse. Dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. , invocate de reclamant, ca temei de nelegalitate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a Il-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 185/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.