ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă la data de 02 decembrie 2009, reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 290.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus, prin strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al său și al familiei sale, în localitatea Călărași. Prin sentința nr. 283 din 12 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, în echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlul de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 2 și 5 din Legea nr. 221/2009 și a arătat că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, precum și atributele ce țin de onoare și reputație, însă privitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, instanța a apreciat că suma de 290.000 euro este prea mare, în raport de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului-Legea nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri părțile și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea apelului său, reclamantul a criticat soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere că acesta și mama sa, P.V.

au suferit privațiuni referitoare la condițiile de viață. Apelantul-reclamant a arătat că, deși nu au fost deținuți în penitenciar, condițiile de trai erau asemănătoare celor din închisori. Astfel erau păziți zi de zi de către soldați și nu aveau voie să depășească perimetru stabilit. Deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor acestora. Prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relații sociale, respectiv onoare si reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat și implicit, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private, când și după ce i s-au ridicat restricțiile, deoarece a întâmpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate. Reclamantul consideră că acordarea sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de acesta și familia sa, invocând ca jurisprudență Hotărârile C.E.D.O. Niță contra României și Cauza Bursuc contra României, în care au fost acordate despăgubiri de 7000 euro/4 zile de reținere abuzivă și, în cea de-a doua 10.000 euro/ 3 zile de reținere ilegală și o lună de internare în spital.

In motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. s-a susținut, în primul rând că, în mod greșit s-a consemnat în sentința tribunalului că reprezentantul pârâtului a fost de acord cu admitere acțiunii reclamantului. Apoi, în ceea ce privește acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pârâtul a susținut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și se susține că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor.

Cum, în cauza de față, reclamantul nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate. În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că acțiunea este legală si temeinică, pe fondul cauzei, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 20.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani. cât mama reclamantului a fost deportată într-o altă localitate, apelantul-pârât susține că suma acordată de instanța de fond este exagerat de mare și disproporționată.

Apelantul-pârât a solicitat să se observe că în speță au fost deja acordate despăgubiri in baza Decretului - lege nr. 118/1990. Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către reclamant, pe perioada de 4 ani, cât a fost deportat într-o altă localitate, precum si de faptul că aceasta a primit deja despăgubiri in baza Decretului - Lege nr. 118/1990, se impune sa fie cenzurat si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 20.000 euro fiind exagerat de mare. Apelantul M.P. - Parchetul pe de lângă Tribunalul București critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit, prima instanță a admis acțiunea, mama reclamantului nesuferind o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri.

În subsidiar, apelantul solicită reducerea cuantumul daunelor morale, acestea fiind, în opinia M.P. supraevaluate și nedovedite. Prin Decizia nr. 134/ A din 09 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 283 din 12 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit de instanța supremă că aceste dispoziții sunt neconstituționale. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, cât și în cuprinsul dispozițiilor art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Față de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul P.I., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile ort. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul-reclamant solicită modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, schimbării în parte a sentinței, admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și respingerii apelurilor exercitate de pârâtul Statul Român prin M.F.P.

și de către M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Criticile aduse deciziei curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte: Reclamantul arată că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă. În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susține că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E.D.O. Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale.

Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite. Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii. Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normai juridică nu mai există și nici nu poate și considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 134/ A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2012.