ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8416/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8416/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data

de 16 februarie 2010, reclamanta D.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care

o va pronunța, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent

în RON, la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, dispuse împotriva sa.

Prin Sentința civilă nr. 1393 din 27

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, fiind obligat pârâtul

la plata sumei de 1500 euro, în echivalent RON, calculat la cursul B.N.R din

ziua plății, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu,

i-au fost cauzate reclamantei prejudicii materiale și morale, fiindu-i încălcat

dreptul la libertate, precum și atributele ce țin de onoare și reputație.

Ținând seama și de

faptul că reclamantei i-au fost acordate măsuri reparatorii, și în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a considerat suficientă suma de 1.500

euro, în echivalent RON, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel Statul Român, prin M.F.P. și reclamanta D.E..

Prin Decizia nr. 67 A

din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

respins apelul reclamantei și, admițându-se apelul pârâtului, a fost schimbată,

în tot, sentința apelată, respingându-se, ca nefondată, acțiunea.

Analizând cele două

apeluri declarate, instanța de apel a expus următoarele considerente:

Reclamanta D.E. a

promovat prezenta acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziții legale au fost declarate

neconstituționale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și asupra

altor cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale este, deci,

obligatorie, opozabilă

"

erga ommnes

"

, inclusiv pentru

instanțele judecătorești, având efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 186/1999, a statuat că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale, pentru instanțele judecătorești și pentru

celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.

51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată, în M. Of., la data de 15

noiembrie 2010, astfel că, în prezent, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice și nu mai pot fi

acordate, în temeiul acestei legi, daune morale, ca măsuri reparatorii, putând

fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c)

din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta D.E., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării, în

parte, a Sentinței civile nr. 1393 din 27 septembrie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul admiterii cererii

introductive, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a susținut că soluția pronunțată de instanța de

apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în

vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune

morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic,

cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului

neretroactivității și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic contra Croației, parag. 81).

Astfel, legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În același sens, s-a susținut

că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a

unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va

ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de acest decret.

Este adevărat că

suferințele fizice și psihice îndurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de

bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile acordate trebuie să reprezinte

aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale și să dea expresie principiului

reparării integrale a prejudiciului.

În acest context,

constatările Curții Constituționale a României, din cuprinsul Deciziilor nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, nu împiedică

instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea

fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, întrucât aceste

decizii nu pot retroactiva.

Astfel, în privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării, în M. Of., a deciziei Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea

în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se

modifică în timpul procesului, iar respectiva modificare nu poate fi avută în

vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina

dispozițiilor constituționale, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția

României trebuie interpretat, în sensul că deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă.

În măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplica

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane

dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice

contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Recurenta a apreciat

că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea sa, prin această

lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de bun, în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

În același sens,

recurenta a invocat și Cauzele Fredin împotriva Suediei și Stubbinqs contra

Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare, în

sensul art. 14 din Convenție, atunci când persoane aflate în situații identice

sau similare sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o

justificare obiectivă și rezonabilă, și un raport de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul urmărit, precum și cauza Dumitru Popescu contra

României.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta P.D. beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"

bun

"

al reclamantei, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"

deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează

"

; că

"

dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată

"

și, prin urmare,

"

instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale

"

.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"

dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

"

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În cauză, nu este

fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice

discriminarea.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"

discriminării

"

constă, astfel, în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta D.E. împotriva Deciziei nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva Deciziei nr. 67 A din

27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.