ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3417/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3417/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 19 ianuarie 2010, și întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) și urm. din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, reclamantul N.D. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi

obligat la plata sumei de 250.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva

sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu, în comuna Movila Gâldăului, raionul Fetești, regiunea Constanța,

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și

ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Prin Sentința civilă nr. 921 din 24 iunie

2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea

reclamantului, obligând pârâtul la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune

morale.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că măsura dislocării din localitatea de domiciliu luată

asupra reclamantului constituie, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, măsură administrativă cu caracter politic, iar în temeiul

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, acesta este

îndreptățit la acordarea daunelor morale.

Având în vedere că reclamantul se bucură de

facilitățile și drepturile conferite de O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-lege

nr. 118/1990, raportat de suferințele fizice și psihice la care acesta a fost

supus personal, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă și

rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit.

Prin Decizia civilă nr. 551A din 24 mai 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a decis

respingerea apelului declarat de reclamant, admiterea apelurilor declarate de

Ministerul Public și de către pârât, iar sentința a fost schimbată în tot, în

sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că, după pronunțarea sentinței atacate, respectiv la datele

de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie 2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art.

II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010

pronunțate de Curtea Constituțională.

În termen de 45 de zile de la publicarea

deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele

juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și

art. I pct. 1 și II din O.U.G. nr. 62/2010 și-au încetat efectele, întrucât

nici Parlamentul și nici Guvernul nu au pus de acord dispozițiile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În acest sens își au aplicare prevederile

art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și

ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Întrucât în acest interval de timp nu s-a

pronunțat o hotărâre definitivă în cauză, instanța de apel a constatat că

temeiul de drept ce a stat la baza acțiunii introductive nu mai există.

Argumentul precum că la data intentării

acțiunii prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în

vigoare și, deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății,

nu poate fi primit, căci singure, aceste prevederi legale, nu constituie o

speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la pretinsa încălcare a

prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reținut pe bună

dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr.

10/2001 și nr. 247/2005, cât și a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat

satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada

comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării lor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la

data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate

ulterior publicării sale.

În acest context, judecătorul cauzei aflate

pe rol la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în

judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul

unei legi în vigoare la acea dată.

Or, la data introducerii cererii de chemare

în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune,

pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a),

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Acest punct de vedere se întemeiază pe

dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului

neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească

chiar nedefinitivă.

Se impune respectarea principiului egalității

în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații

care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Invocă prevederile art. 20 din Constituția României.

Prin aplicarea în cauza de față a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile

nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a

ONU.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Cu titlu preliminar, este de observat că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat

numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea

greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus

judecății.

Criticile formulate de recurent aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit

celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de

lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede

că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc

efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind

incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod

valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința

părților).

Se va face, astfel, distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care

rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă,

legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele

voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la

momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu

unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate

fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată,

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat

măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de

un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai

exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia

nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai,

nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care

îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre

intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește

rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate

s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. al României, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15

noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale,

în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că

nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici

nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține

recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată,

în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror

cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminări"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nicio

încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat

anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996

și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv

Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza

conținutul acestor documente internaționale se constată că acestea au

caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a aduce în conștiința

comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât

ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele care au

fost sub egida acestui regim totalitar în atitudinea lor față de victimele unui

astfel regim de guvernare.

În plus, numai tratatele, iar nu și actele

organizațiilor internaționale cum sunt Consiliul Europei și Organizația

Națiunilor Unite sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și, ca atare,

chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac

parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și

cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de

aplicabilitate directă.

Pe de altă parte, având în vedere că lipsirea

de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către

România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20

iunie 1994, art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.

Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor

anterior expuse, s-ar aprecia că reclamantul avea o speranță legitimă dedusă

din norma juridică neconstituțională, trebuie avut în vedere faptul că această

speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă.

Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Această recunoaștere și condamnare

pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice.

Or, așa cum s-a menționat și în cadrul

deciziilor Curții Constituționale evocate, în domeniul acordării de despăgubiri

pentru prejudiciile morale persoanelor persecutate din motive politice în

perioada comunistă au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte,

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională

a arătat astfel că „analizând însă prevederile actelor normative incidente în

materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate

din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate".

Așa cum s-a apreciat de Curtea

Constituțională, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor

stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași

reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor

paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea

materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză s-a și întâmplat, prin

abrogarea, ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor

incidente din legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.

În consecință, raportat la premisa existenței

deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din

raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios

constituțional, se constată că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la

procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care, de altfel, a și

fructificat-o, beneficiind astfel de realizarea finalității speranței legitime

amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin

acordarea unei sume de bani și prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii

contrare drepturilor omului.

Pentru considerentele expuse, constatând că,

în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

N.D. împotriva Deciziei civile nr. 551 A din 24 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ