ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1997/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 48926/3/2009, reclamantul L.I.C.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 1951, prin care tatăl său a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, precum și caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat al tatălui său în comuna Lățești; obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările pronunțate, prin sentința penală din anul 1951, prin care tatăl său a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, respectiv 5 ani închisoare, pentru săvârșirea delictului de agitație publică, cât și pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat în com.

Lățești timp de 2 ani. Prin Sentința civilă nr. 1019 din 01 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, L.I.C., la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, prin sentința penală din 1951 și caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forțat în comuna Lățești și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 20.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării politice a tatălui reclamantului, L.I.C., prin Sentința penală nr. 37/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin sentința penală din 1951 și pentru măsura administrativă a stabilirii domiciliului forțat în comuna Lățești.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 37/1957, pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, tatăl reclamantului, numitul L.I.C., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. Totodată, din declarația martorului dar și din conținutul sentinței susmenționate, tribunalul a reținut că în anul 1951 inculpatul a refuzat să satisfacă serviciul militar, fapt pentru care a fost condamnat la 11 ani închisoare, din care a executat până în anul 1955, când a fost pus în libertate. Totodată, după executarea pedepsei tatălui reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Lățești, raionul Fetești pe o perioadă de 2 ani, așa cum rezultă din înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S.

(filele 119-125) și din foaia matricolă. În drept, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, față de care a constatat că, în speța dedusă judecății, condamnarea aplicată tatălui reclamantului pentru infracțiunea de agitație publică, aplicată prin Sentința penală nr. 37/1957, reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate de descendent al condamnatului la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege.

În ceea ce privește condamnarea la 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin sentința penală din 1951, aplicată ca urmare a faptului că tatăl reclamantului a refuzat încorporarea în serviciul militar din motive de conștiință, fiind adept al cultului religios M.I., tribunalul a reținut că are caracter politic, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Prin urmare, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului L.I.C. la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin sentința penală din 1951 și caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forțat în comuna Lățești. În ceea ce privește prejudiciul suferit, în raport de situația de fapt menționată, tribunalul a apreciat că tatălui reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieții, imposibilitatea de a avea o familie și de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres permanent, suferința fizică și psihică suportată, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 20.000 euro, pe care tribunalul l-a considerat necesar, suficient și rezonabil pentru repararea prejudiciului reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea apelului, pârâtul Statul Român a susținut că instanța de fond a intrepretat greșit dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât din interpretarea sintagma „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” reiese că beficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod evident, la persoanele în viață deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi.

Pe fondul cauzei, cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 20.000 euro, ce reprezenintă despăgubiri morale pentru perioada de 8 ani de închisoare petrecută de tatăl reclamantului, în prezent decedat, în închisorile comuniste, solicită să se aibă în vedere faptul că suma acordată de instanță, este exagerat de mare, sens în care a invocat practică judidiciară a Tribunalului Constața în într-o speță similară (Sentința civilă nr. 1139 din 10 noiembrie 2009), precum și jurisprudența CEDO. Solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței civile atacate, în sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea apelului formulat, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că, potrivit modificărilor legislative intervenite la data de 30 iunie 2010 prin Ordonanța de Urgență nr. 62/2010, art. I și art. II, acordarea sumei de 20.000 euro este nelegală, noul text stipulând, pentru acest caz particular, că se pot acorda despăgubiri morale descendenților de gradul 1 până la 5.000 euro.

Pentru a nu se transforma într-o îmbogățire fără justă cauză, susține că în aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului drept criteriu privind cuantumul despăgubirilor și că, elocventă în acest sens, este hotărârea Curții Europene din 10 ianuarie 2008 Varnava și alții contra Turciei în care Turcia a fost condamnată la suma de 4.000 euro despăgubiri pentru rudele localnicilor ciprioți dispăruți cu motivarea că: „această constatare de încălcare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți”.

De asemenea, apelantul solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale potrivit cărora reclamantul a primit o satisfacție echitabilă prin condamnarea în mod public a regimului comunist invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene în cuzele Konolos (Hotărârea din 07 februarie 2008) și Temeșan versus România. Prin decizia civilă nr. 242/ A din 04 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca nefondate.

Petru a decide astfel instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată, formulată la data de 11 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 221/2009, în speță art. 1 alin. (2) și (3), art. 4 alin. (2) și art. (5). A mai reținut că ulterior introducerii acțiunii de către reclamant, dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului au suferit mai multe modificări legislative, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, fiind declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

De asemenea, Curtea a reținut că, după publicarea în M.Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează, respectiv, la art. 5 partea introductivă a alin. (1) art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a instanței competente să o soluționeze.

Instanța de apel, a apreciat că, din analiza acestor dispoziții legale a rezulat că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.” Refritor la primul motiv de apel invocat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice potrivit căriua în opinia apelntului, din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reiese că poate solicita instanței de judecata acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral numai acea persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic, nu și soțul sau descendenții acestuia (cum este cazul reclamantului, fiul persoanei condamnată politic), a fost apreciat ca nefondat.

Astfel, insatnța de apel a statuat că potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data formulării acțiunii, legitimare procesuală activă în a solicita repararea prejudiciului constând în condamnarea cu caracter politic și luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic cât și soțului/soției și descendenților de gradul I și II. A fost apreciată ca nefondată și susținerea apelantului-pârât conform căreia, eventualul drept al soțului sau al descendenților ar putea lua naștere doar dacă decesul condamnatului a intervenit după intrarea în vigoare a legii, deoarece textul de lege prevede în mod expres care sunt beneficiarii acestei legi speciale de reparație, respectiv atât atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter politic cât și soțului/soției și descendenților de gradul I și II.

De asemenea, instanța de apel, în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguit debemus (unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este dat să distingă), a respins acel argument al apelantului-pârât conform căruia legiuitorul nu a conferit legitimare activă soțului sau descendenților decât în situația în care decesul condamnatului a survenit după intrarea în vigoare a legii, deoarece legea nu distinge în funcție de momentul în care a avut loc decesul, ci dimpotrivă, reglementează o identitate de tratament juridic între cele două categorii de persoane, prin indicarea clară a momentului când soțul/ descendenții dobândesc legitimare procesuală activă (“dupa decesul acestei persoane”) și prin folosirea conjuncției copulative ”precum și”.

Referitor la primul motiv de apel formulat de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București prin care critică nelegalitatea cuantumului despăgubirii pentru daunele morale stabilite de prima instanță de fond, pe motiv că s-ar fi încălcat dispozițiile art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010, critica nu a fost primită, instanță de apel reținând faptul că la data introducerii acțiunii nu erau în vigoare dispozițiile acestei ordonanțe de urgență - ale cărei dispoziții au fost ulterior declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel susținut de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a respins criticile formulate prin ambele apeluri, ce țin de modul de apreciere de către prima instanță de fond a cuantumului daunelor morale, reținând că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere faptul că este de necontestat că măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu luată față de tatăl reclamantului și pronunțarea hotărârii de condamnare la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin sentința penală din 1951 i-au produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.

Răspunzând la criticile formulate prin ambele apeluri, în sensul aplicării criteriilor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, curtea de apel a arătat că principiul după care se ghidează instanța europeană de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în aplicarea art. 41 din Convenția Europeană, este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă.

În consecință, a dat eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, apreciind că în mod corect prima instanță de fond a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, ca reparație completă pentru atingerea adusă prin arestarea și condamnarea politică a tatălui reclamantului, L.I.C., prin Sentința penală nr. 37/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de subordonare prin sentința penală din 1951 și prin măsura administrativă a stabilirii domiciliului forțat în comuna Lățeșt timp de 2 ani. Întrucât, pe parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of.

al României deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de susținerile apelanților, la cuvântul pe fond, instanța de control a analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva art. 14 art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că că respingerea acțiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, ambii prevalându-se în drept de dispăozițiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ. Întrucât recursurile conțin și critici comune, instanța le va menționa și trata unitar. Astfel în dezvoltatrea motivelor de recurs ambrii recurenți au susținut, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1385/2010, astfel că instanța trebuia să aibă în vedere dispăozițiile art. art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie, iar efectele ei se resfrâng și asupra proceselor în curs de soliționare, fiind opozabilă erga omnes și cu putere de lege pentru viitor, prin urmare, cererea de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant, în temeiul dispozițiilor declarate neconstituționale nu mai produce efecte juridice. În mod greșit instanța de apel a apreciat că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. de 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009 în cuprinsul dispozițiilor art. XIII ale legii nr. 202/2010, întrucât, legea menționată a fost publicată anterior ca textul declarat neconstutuțional să-și înceteze aplicabilitetea, iar pe de altă parte, dispozițiile invocate sunt de ordin procedural și nu de drept material, cum eronat a reținut instanța de apel.

Totodată, s-a mai susținut că, în mod greșit instanța de apel a apreciat că o soluție de respingere a acțiunii reclamantului pe considerentul că acțiunea acestuia a rămas fără temei juridic ca uramare a declarării neconstituționalității de art. 5 alin. (1) lit. a), pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu dispoz.art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 14 și art. 6 alin. (1) din din Convenția Europeană a Drepturior Omului, argumentând în acest sens cu trimiteri din jurisprudența Curții Europene (cauza Slavov și alții vs. Bulghariei, cauza Melinte vs. România, cauza Viașu vs.România).

Se mai susține că și în situația în care efectele deciziei nr. 1385/2010 n-ar fi aplicabile în cauză, la aprecierea daunelor morale acordate trebuia să se aibă în vedere Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recusul în interesul legii, care statuează că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 335 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de dreptrurile acordae pentru persoanele persecutate politic, or, tatăl recurentului a refuzat încorporarea în serviciul moilitar din motive de conștiință, fiind adept al cultului M.I. și, prin urmare, condamnarea sa pentru insubordonare nu poate da naștere la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a mai criticat soluția apelului și din perspectiva modului greșit în care instanța i-a înlăturat motivul de apel formulat cu privire privire la posibilitatea acordarii despăgubirilor numai persoannei care a suferit efectiv în urma condmnării, acțiunea acesteia fiind una personală, întrucât, legiuitorul s-a referit exclusiv în conținutul dipozițiilor art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009, la prejudiciul moral suferit de persoana condamnată politic, neputând fi extinsă la alte persoane, respectiv, soțului sau descendențiilor acesteia, reclamanți în acțiune. Același recurent, în susbsidiar, critică soluția instanței de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pe care îl apreciază exagertat de mare, cu încălcarea principiului proporținalității și echității.

Prin urmare, recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii acordării dauelor morale. Analizând recursul de față din perspectiva tezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., invocată de ambii recurenți, Înalta Curte îl constată fondat, pentru cele ce se succed: Înalta Curte reține că, tatăl reclamantului, numitul L.I.C., a fost arestat pe data de 18 iulie 1951 și eliberat pe data de 23 august 1954,,așa cum rezultă din fișa matricolă penală depusă la dosarul cauzei (fila 9), acesta refuzând să satisfacă serviciul militar, fapt pentru care a fost condamnat la 11 ani închisoare.

Ulterior, prin Sentința penală nr. 37/1957, pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen., fiind arestat în perioada 29 mai 1956 - 27 mai 1961. Totodată, după executarea pedepsei tatălui reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Lățești, raionul Fetești pe o perioadă de 2 ani, așa cum rezultă din înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S. (filele 119-125) și din foaia matricolă. Astfel, în cauză instanțele au avut de analizat dacă faptei pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, respectiv, pentru refuzul la încorporare pe motive de ordin religios legate, în speță, de apartenența la Organizația religioasă „M.I.” îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Înalta Curte va analiza prioritar criticile privind neîcadararea măsurii condamnării tatălui reclamantului pentru pentru infracțiunea de insubordonare, în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2001, deoarece numai în măsura în care acestă condamnare s-ar încadra în dispozițiile legii menționate și ar atrage incidența actului normativ în discuție, s-ar pune problema în ce măsură față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Costituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale soliciate de reclamant, iar dacă ar subzista în ce măsură a fost respectat principiul proporționalității și echității. În acest sens, dezlegarea problemei de drept vizând lipsa caracterului politic al condamnării pentru infracțiunea de insubordonare a fost dată printr-o decizie în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 32/2009), rațiunile care au stat la baza adoptării acesteia subzistând și cu referire la prezenta cauză.

Astfel, contrar susținerii instanței de apel, nu se poate admite ca aceeași faptă să fie considerată sub imperiul unei legi (Decretul-lege nr. 118/1990) ca lipsită de caracter politic, iar sub imperiul altei legi (Legea nr. 221/2009) ca neavând un asemenea caracter, în condițiile în care niciunul din actele normative menționate nu definește în mod explicit infracțiunea cu caracter politic, rămânând în puterea de apreciere jurisdicțională a instanței. Cum în discuție sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. și cum acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracțiuni contra capacității de apărare a țării, cap. I, Infracțiuni săvârșite de militari, secțiunea I, Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare - art. 334, respectiv cap.3, Infracțiuni săvârșite de civili art. 354) rezultă că sancționarea acestor fapte s-a făcut ținându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale vizând capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. În aceste condiții, nu se poate reține că scopul reglementărilor penale menționate a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte, a regimului politic existent la acea dată.

Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Ca urmare, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (4) și de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul politic al infracțiunii de drept comun și a i se acorda reclamantului daunele morale solicitate.

Totodată, contrar susținerii instanței de apel, condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare, nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, în practica Curții Europene statuându-se (cauza Johansen contra Norvegiei- Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985), că dispozițiile art. (4) parag.(3) lit. b) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.

Prin urmare, față de soluția ce urmează a se pronunța în cauză nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și nici analizarea celorlalte critici, respectiv, cele privind cuantumul despăgubirilor și cele vizând caliatea persoanei îndreptățite la despăgubiri morale, alta decât persoana care a suferit efectiv în urma condmnării. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 242/ A din 04 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 1019 din 01 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și va schimba în parte sentința, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii de 11 ani pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare și acordarea daunelor morale; va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 242/ A din 04 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 1019 din 01 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii de 11 ani pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare și acordarea daunelor morale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.