ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1997/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1997/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 48926/3/2009, reclamantul L.I.C. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al

condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 1951, prin care tatăl său a

fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare, precum și caracterul politic al măsurii administrative de

stabilire a domiciliului forțat al tatălui său în comuna Lățești; obligarea

pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările pronunțate, prin

sentința penală din anul 1951, prin care tatăl său a fost condamnat la 11 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, respectiv 5 ani închisoare,

pentru săvârșirea delictului de agitație publică, cât și pentru prejudiciul

moral suferit prin aplicarea măsurii administrative de stabilire a domiciliului

forțat în com. Lățești timp de 2 ani.

Prin Sentința civilă nr.

1019 din 01 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în

parte acțiunea, a constatat caracterul politic al condamnării tatălui

reclamantului, L.I.C., la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de insubordonare, prin sentința penală din 1951 și caracterul

politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului forțat în comuna

Lățești și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei

al sumei de 20.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății,

reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării

politice a tatălui reclamantului, L.I.C., prin Sentința penală nr. 37/1957 a

Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 11 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin sentința penală

din 1951 și pentru măsura administrativă a stabilirii domiciliului forțat în

comuna Lățești.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 37/1957, pronunțată de

Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, tatăl reclamantului, numitul L.I.C.,

a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație

publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. Totodată, din declarația

martorului dar și din conținutul sentinței susmenționate, tribunalul a reținut

că în anul 1951 inculpatul a refuzat să satisfacă serviciul militar, fapt

pentru care a fost condamnat la 11 ani închisoare, din care a executat până în

anul 1955, când a fost pus în libertate.

Totodată, după

executarea pedepsei tatălui reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în

comuna Lățești, raionul Fetești pe o perioadă de 2 ani, așa cum rezultă din

înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S. (filele 119-125) și din foaia matricolă.

În drept, instanța de

fond a reținut incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și ale art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, față de care a constatat că, în speța dedusă

judecății, condamnarea aplicată tatălui reclamantului pentru infracțiunea de

agitație publică, aplicată prin Sentința penală nr. 37/1957, reprezintă o

condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009,

ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate de descendent al condamnatului la

despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege.

În ceea ce privește

condamnarea la 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare prin sentința penală din 1951, aplicată ca urmare a faptului că tatăl

reclamantului a refuzat încorporarea în serviciul militar din motive de

conștiință, fiind adept al cultului religios M.I., tribunalul a reținut că are

caracter politic, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie

infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au avut drept

scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale

și culturale.

Prin urmare,

tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului L.I.C.

la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare prin sentința penală din 1951 și caracterul politic al măsurii

administrative a stabilirii domiciliului forțat în comuna Lățești.

În ceea ce privește

prejudiciul suferit, în raport de situația de fapt menționată, tribunalul a

apreciat că tatălui reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident,

constând în diminuarea plăcerilor vieții, imposibilitatea de a avea o familie

și de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres permanent,

suferința fizică și psihică suportată, care impune acordarea unor daune morale

în cuantum de 20.000 euro, pe care tribunalul l-a considerat necesar, suficient

și rezonabil pentru repararea prejudiciului reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivarea

apelului, pârâtul Statul Român a susținut că instanța de fond a intrepretat

greșit dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât din

interpretarea sintagma „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare” reiese că beficiarii acestei legi sunt persoanele care

au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod evident, la

persoanele în viață deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi.

Pe fondul cauzei, cu

privire la cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 20.000 euro, ce

reprezenintă despăgubiri morale pentru perioada de 8 ani de închisoare

petrecută de tatăl reclamantului, în prezent decedat, în închisorile comuniste,

solicită să se aibă în vedere faptul că suma acordată de instanță, este

exagerat de mare, sens în care a invocat practică judidiciară a Tribunalului Constața

în într-o speță similară (Sentința civilă nr. 1139 din 10 noiembrie 2009),

precum și jurisprudența CEDO.

Solicită admiterea

apelului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței civile atacate, în

sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea apelului

formulat, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București a arătat că, potrivit modificărilor legislative intervenite la data

de 30 iunie 2010 prin Ordonanța de Urgență nr. 62/2010, art. I și art. II, acordarea

sumei de 20.000 euro este nelegală, noul text stipulând, pentru acest caz

particular, că se pot acorda despăgubiri morale descendenților de gradul 1 până

la 5.000 euro.

Pentru a nu se

transforma într-o îmbogățire fără justă cauză, susține că în aprecierea

cuantumului despăgubirilor, instanța trebuia să aibă în vedere practica Curții

Europene a Drepturilor Omului drept criteriu privind cuantumul despăgubirilor

și că, elocventă în acest sens, este hotărârea Curții Europene din 10 ianuarie 2008

Varnava și alții contra Turciei în care Turcia a fost condamnată la suma de

4.000 euro despăgubiri pentru rudele localnicilor ciprioți dispăruți cu

motivarea că: „această constatare de încălcare constituie în sine o satisfacție

echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți”.

De asemenea,

apelantul solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 41 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale potrivit cărora

reclamantul a primit o satisfacție echitabilă prin condamnarea în mod public a

regimului comunist invocând în acest sens jurisprudența Curții Europene în

cuzele Konolos (Hotărârea din 07 februarie 2008) și Temeșan versus România.

Prin decizia civilă nr.

242/ A din 04 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

ca nefondate.

Petru a decide astfel

instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată, formulată la data

de 11 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 221/2009,

în speță art. 1 alin. (2) și (3), art. 4 alin. (2) și art. (5).

A mai reținut că

ulterior introducerii acțiunii de către reclamant, dispozițiile legale care au

constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului au suferit mai multe

modificări legislative, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a) din Legea nr. 221/2009,

în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010,

fiind declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

De

asemenea, Curtea a reținut că, după publicarea în M.Of. a deciziilor nr. 1354

din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26

octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din

26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și

completările ulterioare, se modifică și se completează, respectiv, la art. 5

partea introductivă a alin. (1) art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și

a instanței competente să o soluționeze.

Instanța

de apel, a apreciat că, din analiza acestor dispoziții legale a rezulat că legiuitorul

a înțeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă,

în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de

redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 rezultă cu

claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării

existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1), ca și alin.

(3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind cea adusă alin.

(2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor

alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea

de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest

fel, legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art.

147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.”

Refritor la primul motiv de apel invocat de apelantul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice potrivit căriua în opinia

apelntului, din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, reiese că poate solicita instanței de judecata acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral numai acea persoană care a suferit o condamnare

cu caracter politic, nu și soțul sau descendenții acestuia (cum este cazul

reclamantului, fiul persoanei condamnată politic), a fost apreciat ca nefondat.

Astfel, insatnța de apel a statuat că potrivit dispozițiilor legale în vigoare

la data formulării acțiunii, legitimare procesuală activă în a solicita

repararea prejudiciului constând în condamnarea cu caracter politic și luarea

unei măsuri administrative cu caracter politic, este atât persoana care a fost

victima măsurilor cu caracter politic cât și

soțului/soției și descendenților de gradul I și II.

A fost apreciată ca

nefondată și susținerea apelantului-pârât conform căreia, eventualul drept al

soțului sau al descendenților ar putea lua naștere doar dacă decesul

condamnatului a intervenit după intrarea în vigoare a legii, deoarece textul de

lege prevede în mod expres care sunt beneficiarii acestei legi speciale de

reparație, respectiv atât

atât persoana care a fost victima măsurilor cu caracter

politic cât și

soțului/soției și descendenților de gradul I și II.

De

asemenea, instanța de apel, în aplicarea principiului general de drept ubi lex

non distinguit, nec nos distinguit debemus (unde legea nu distinge, nici

interpretului nu-i este dat să distingă), a respins acel argument al

apelantului-pârât conform căruia legiuitorul nu a conferit legitimare activă

soțului sau descendenților decât în situația în care decesul condamnatului a

survenit după intrarea în vigoare a legii, deoarece legea nu distinge în

funcție de momentul în care a avut loc decesul, ci dimpotrivă, reglementează o

identitate de tratament juridic între cele două categorii de persoane, prin

indicarea clară a momentului când soțul/ descendenții dobândesc legitimare

procesuală activă (“dupa decesul acestei persoane”) și prin folosirea conjuncției

copulative ”precum și”.

Referitor la primul motiv de apel formulat de

apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București prin

care critică nelegalitatea cuantumului despăgubirii pentru daunele morale

stabilite de prima instanță de fond, pe motiv că s-ar fi încălcat dispozițiile art.

I și II din O.U.G. nr. 62/2010, critica nu a fost primită, instanță de apel

reținând faptul că la data introducerii acțiunii nu erau în vigoare dispozițiile

acestei ordonanțe de urgență - ale cărei dispoziții au fost ulterior declarate

neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie

2010.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel

susținut de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, Curtea a

respins criticile formulate prin ambele apeluri, ce țin de modul de apreciere

de către prima instanță de fond a cuantumului daunelor morale, reținând că, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere faptul

că este de necontestat că măsura administrativă cu caracter politic a

stabilirii domiciliului obligatoriu luată față de tatăl reclamantului și

pronunțarea hotărârii de condamnare la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin sentința penală din 1951 i-au

produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.

Răspunzând la

criticile formulate prin ambele apeluri, în sensul aplicării criteriilor

stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, curtea de

apel a arătat că principiul după care se ghidează instanța europeană de

contencios a drepturilor fundamentale ale omului în aplicarea art. 41 din

Convenția Europeană, este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri

trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă.

În consecință, a dat eficiență criteriului

unei satisfacții suficiente și echitabile, apreciind că în mod corect prima

instanță de fond a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei

pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, ca reparație completă

pentru atingerea adusă prin arestarea și condamnarea politică a tatălui

reclamantului, L.I.C., prin Sentința penală nr. 37/1957 a Tribunalului Militar

al Regiunii a II-a Militare, la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de subordonare prin sentința penală din 1951 și prin măsura

administrativă a stabilirii domiciliului forțat în comuna Lățeșt timp de 2 ani.

Întrucât, pe

parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of. al

României deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie

2010, în raport de susținerile apelanților, la cuvântul pe fond, instanța de

control a analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din

perspectiva art. 14 art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind

că

că

respingerea acțiunii formulate de reclamant pe

considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării

neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în

contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.

(1) din Constituție, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14

din Convenție, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul

egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., care a fost

explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale

ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

Împotriva acestei din urmă decizii au

declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, ambii

prevalându-se în drept de dispăozițiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.

Întrucât recursurile conțin și critici

comune, instanța le va menționa și trata unitar.

Astfel în dezvoltatrea motivelor de recurs

ambrii recurenți au susținut, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. (a)

din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul juridic al acțiunii

reclamantului au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1385/2010, astfel că instanța trebuia să aibă în vedere

dispăozițiile art. art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Decizia Curții Constituționale este

definitivă și obligatorie, iar efectele ei se resfrâng și asupra proceselor în

curs de soliționare, fiind opozabilă erga omnes și cu putere de lege pentru

viitor, prin urmare, cererea de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant,

în temeiul dispozițiilor declarate neconstituționale nu mai produce efecte

juridice.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că

legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. de 5 alin. (1) lit. (a)

din Legea nr. 221/2009 în cuprinsul dispozițiilor art. XIII ale legii nr. 202/2010,

întrucât, legea menționată a fost publicată anterior ca textul declarat

neconstutuțional să-și înceteze aplicabilitetea, iar pe de altă parte,

dispozițiile invocate sunt de ordin procedural și nu de drept material, cum

eronat a reținut instanța de apel.

Totodată, s-a mai susținut că, în mod greșit

instanța de apel a apreciat că o soluție de respingere a acțiunii reclamantului

pe considerentul că acțiunea acestuia a rămas fără temei juridic ca uramare a

declarării neconstituționalității de art. 5 alin. (1) lit. a), pe parcursul

soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu dispoz.art. 16 alin. (1)

din Constituția României, art. 14 și art. 6 alin. (1) din din Convenția

Europeană a Drepturior Omului, argumentând în acest sens cu trimiteri din jurisprudența

Curții Europene (cauza Slavov și alții vs. Bulghariei, cauza Melinte vs.

România, cauza Viașu vs.România).

Se mai susține că și în situația în care

efectele deciziei nr. 1385/2010 n-ar fi aplicabile în cauză, la aprecierea

daunelor morale acordate trebuia să se aibă în vedere Decizia nr. 32 din 16

noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recusul în

interesul legii, care statuează că persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art.

335 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de dreptrurile

acordae pentru persoanele persecutate politic, or, tatăl recurentului a refuzat

încorporarea în serviciul moilitar din motive de conștiință, fiind adept al

cultului M.I. și, prin urmare, condamnarea sa pentru insubordonare nu poate da

naștere la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice a mai criticat soluția apelului și din perspectiva modului

greșit în care instanța i-a înlăturat motivul de apel formulat cu privire privire

la posibilitatea acordarii despăgubirilor numai persoannei care a suferit

efectiv în urma condmnării, acțiunea acesteia fiind una personală, întrucât,

legiuitorul s-a referit exclusiv în conținutul dipozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

(a) din Legea nr. 221/2009, la prejudiciul moral suferit de persoana condamnată

politic, neputând fi extinsă la alte persoane, respectiv, soțului sau

descendențiilor acesteia, reclamanți în acțiune.

Același recurent, în susbsidiar, critică soluția

instanței de apel și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pe care

îl apreciază exagertat de mare, cu încălcarea principiului proporținalității și

echității.

Prin urmare, recurenții solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii

acordării dauelor morale.

Analizând recursul de

față din perspectiva tezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. (9) C. proc.

civ., invocată de ambii recurenți, Înalta Curte îl constată fondat, pentru cele

ce se succed:

Înalta Curte reține

că, tatăl reclamantului, numitul L.I.C., a fost arestat pe data de 18 iulie 1951

și eliberat pe data de 23 august 1954,,așa cum rezultă din fișa matricolă

penală depusă la dosarul cauzei (fila 9), acesta refuzând să satisfacă

serviciul militar, fapt pentru care a fost condamnat la 11 ani închisoare.

Ulterior, prin Sentința penală nr. 37/1957, pronunțată de Tribunalul Militar al

Regiunii a II-a Militare, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională

pentru delictul de agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.,

fiind arestat în perioada 29 mai 1956 - 27 mai 1961.

Totodată, după

executarea pedepsei tatălui reclamantului i s-a fixat domiciliul obligatoriu în

comuna Lățești, raionul Fetești pe o perioadă de 2 ani, așa cum rezultă din

înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S. (filele 119-125) și din foaia matricolă.

Astfel, în cauză instanțele au avut de

analizat dacă faptei pentru care a fost condamnat autorul reclamantului, respectiv,

pentru refuzul la încorporare pe motive de ordin religios legate, în speță, de

apartenența la Organizația religioasă „M.I.” îi sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

Înalta Curte va analiza prioritar criticile

privind neîcadararea măsurii condamnării tatălui reclamantului pentru pentru

infracțiunea de insubordonare, în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2001,

deoarece numai în măsura în care acestă condamnare s-ar încadra în dispozițiile

legii menționate și ar atrage incidența actului normativ în discuție, s-ar pune

problema în ce măsură față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Costituționale,

mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale soliciate

de reclamant, iar dacă ar subzista în ce măsură a fost respectat principiul

proporționalității și echității.

În acest sens, dezlegarea

problemei de drept vizând lipsa caracterului politic al condamnării pentru

infracțiunea de insubordonare a fost dată printr-o decizie în interesul legii a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 32/2009), rațiunile care au stat la

baza adoptării acesteia subzistând și cu referire la prezenta cauză.

Astfel, contrar

susținerii instanței de apel, nu se poate admite ca aceeași faptă să fie

considerată sub imperiul unei legi (Decretul-lege nr. 118/1990) ca lipsită de

caracter politic, iar sub imperiul altei legi (Legea nr. 221/2009) ca neavând

un asemenea caracter, în condițiile în care niciunul din actele normative

menționate nu definește în mod explicit infracțiunea cu caracter politic,

rămânând în puterea de apreciere jurisdicțională a instanței.

Cum în discuție sunt

infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. și cum acestea sunt

reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracțiuni contra capacității de

apărare a țării, cap. I, Infracțiuni săvârșite de militari, secțiunea I, Infracțiuni

contra ordinii și disciplinei militare - art. 334, respectiv cap.3, Infracțiuni

săvârșite de civili art. 354) rezultă că sancționarea acestor fapte s-a făcut

ținându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale vizând

capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel

de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de

dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și

formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea

fundamentală, iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a

privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe

motive religioase sau de altă natură.

În

aceste condiții, nu se poate reține că scopul reglementărilor penale menționate

a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea

ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte, a regimului politic

existent la acea dată.

Într-adevăr,

refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de

apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera

ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la

acea vreme.

Faptul

că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin

religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în

plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură

strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă,

prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de

îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului

anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a

celui profesionist.

Ca

urmare, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (4)

și de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata caracterul

politic al infracțiunii de drept comun și a i se acorda reclamantului daunele

morale solicitate.

Totodată,

contrar susținerii instanței de apel, condamnarea pentru infracțiunile de

insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare, nu poate fi

înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și

culturale, în practica Curții Europene statuându-se (cauza Johansen contra

Norvegiei- Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985), că dispozițiile art. (4)

parag.(3) lit. b) nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil

de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției.

Prin

urmare, față de soluția ce urmează a se pronunța în cauză nu se mai impune

analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și nici

analizarea celorlalte critici, respectiv, cele privind cuantumul despăgubirilor

și cele vizând caliatea persoanei îndreptățite la despăgubiri morale, alta

decât persoana care a suferit efectiv în urma condmnării.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite

recursurile

declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva deciziei nr. 242/ A din 04 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Va modifica decizia atacată, în sensul că va

admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva Sentinței nr. 1019 din 01 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și va schimba în parte sentința, în sensul

respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării la pedeapsa închisorii de 11 ani pentru săvârșirea infracțiunii de

insubordonare și acordarea daunelor morale; va menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

împotriva deciziei nr. 242/ A din 04 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

atacată, în sensul că admite apelurile declarate de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 1019 din 01 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă în parte

sentința, în sensul respingerii capetelor de cerere privind constatarea

caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii de 11 ani pentru

săvârșirea infracțiunii de insubordonare și acordarea daunelor morale.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2012.