ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4237/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 534/ A din 24 mai 2011 a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr.13702/3/2010, reclamantul S.N.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat pârâtul la plata de 200.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de S.G., ca urmare a persecutării politice suferită în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie 1952. În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că tatăl său S.G. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate la 13 decembrie 1951 și până la data de 22 iunie 1952 într-un loc de detenție din județul Timiș. Din cauza acestei condamnări nedrepte tatăl său a suferit toată viața, deoarece avea un dosar necorespunzător, fapt care i-a afectat viața socială și profesională.

În timpul detenției, capacitatea de muncă a tatălui său a fost afectată, i s-a anulat orice posibilitatea de a avansa profesional și i s-au diminuat sursele de venit. Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea în sensul că solicită și constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive exercitate asupra tatălui său, prin arestarea și reținerea acestuia pentru cercetări, fiind persecutat și privat deliberate în perioada de 13 decembrie 1951-22 iunie 1952. Prin Sentința civilă nr. 1514 din 28 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul S.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului S.G.

în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie 1952 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 1.500 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului S.G. în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie 1952. În ceea ce privește fondul litigiului, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului, numitul S.G., a fost arestat la data de 13 decembrie 1951, ca urmare a apariției unor manifeste cu conținut subversiv. Cu ocazia percheziției au fost găsite la domiciliul acestuia poezii al căror conținut a fost considerat subversiv, iar la data de 20 iunie 1952 s-a dat dispoziție de punere în libertate a acestuia.

Din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul este fiul numitului S.G. În ceea ce privește măsura arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie 1952, tribunalul a constatat că are caracter politic, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că atitudinea Statului Român de a dispune arestarea tatălui reclamantului în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie 1952 pentru motivul invocat reprezintă o imixtiune politică, cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a emis rechizitoriu și nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare a autorului reclamantului. În ceea ce privește paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții etc. Tribunalul a avut în vedere că prin arestarea tatălui reclamantului, acestuia i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.

In acest sens, tribunalul a avut în vedere și faptul că perioada petrecută în detenție l-a împiedicat pe tatăl reclamantului să desfășoare o activitate socială și profesională normală, sa se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții. În consecință, în raport de situația de fapt menționată, tribunalul a apreciat că tatălui reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieții, imposibilitatea de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres permanent, suferința fizică și psihică suportată.

Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat așadar că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în arestarea tatălui său și suferințele fizice și psihice inerente condamnării, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 1.500 euro, pe care tribunalul le consideră necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului. La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea pentru reclamant, faptul că autorul reclamantului a fost arestat doar o perioadă de cca. 6 luni dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale.

Este adevărat că legea sau jurisprudența nu oferă criticii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată. Tribunalul nu a putu primi susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 200.000 euro întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 1.500 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă.

Mai mult decât atât, deși aceste suferințe fizice și psihice au fost suportate de către tatăl reclamantului, în concret această despăgubire o primește fiul său, deci o altă persoană decât cea care a executat în concret pedeapsa, ceea ce justifică acordarea daunelor morale în cuantumul sus menționat. Potrivit comunicatului de presă nr. 87 din 05 mai 2010 al Institutului Național de Statistică, venitul salarial mediu nominal net a fost în luna martie 2010 de 1.509 lei, ceea ce presupune că la o vechime în muncă de 30 de ani, un cetățean român mediu are un venit net de 543. 240 lei (circa 129.342 euro).

în consecință, daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul de 200.000 euro solicitat de către reclamant, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al statului român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României. De asemenea, tribunalul a precizat că la stabilirea daunelor nu a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor deja înregistrate dar nesoluționate, întrucât în caza contrar s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 1 C.civ.

Așadar, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) în forma inițială a legii și nu dispozițiile art.5 alin. (1) lit. a), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 63/2010, însă a apreciat că inclusiv în raport de dispozițiile legii în forma sa inițială, acțiunea nu poate fi admisă decât în parte pentru suma de 1.500 euro. De menționat că tribunalul nu a avut în vedere deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, întrucât acestea nu erau pronunțate și nici publicate la data rămânerii cauzei în pronunțare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul S.N., pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, apeluri care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 18 februarie 2011. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie ” . În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, tară a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie, având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Ca atare, s-a reținut că decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Curtea de apel, a avut de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Instanța de apel a mai reținut că reglementările adoptate au ținut seama de actele normative internaționale evocate de către reclamant; că prin deciziile de neconstituționalitate pronunțate nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât nu se poate reține că la momentul soluționării cauzei în apel reclamanții ar fi avut un bun sau o speranță legitimă în sensul normei anterior citate; că nu se încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se procedează la analizarea tuturor aspectelor deduse judecății în primă instanță; că nu a fost încălcat principiul nediscriminării și nici dreptul la un proces echitabil, întrucât declararea neconstituționalității temeiului juridic al daunelor morale solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un mecanism legal, de control al conformității normelor respective cu legea fundamentală.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În consecință, instanța de apel a reținut că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituțional. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul S.N., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Recurentul - reclamant S.N. arată că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de completare a temeiului juridic în baza art. 294 C. proc.

civ., întrucât în susținerea cererii introductive a invocat ca temei de drept pe lângă Legea 221/2009 (art. 1 alin.(3) si (4), art. 3 lit. e), art. 4, art. 5, art. 6, art. 8 si art. 998-999 C. civ., art. 504-505 C. proc. pen., art. 20-21 din Constituție, precum și celelalte norme internaționale enumerate). Invocă art. 20 alin. (2) din Constituție care prevede prioritatea reglementarilor internaționale fata de cele interne cu atât mai mult cu cât pe parcursul judecării cauzei, statul roman a intervenit cu două noi norme si anume: O.U.G. nr. 62/2010 care a fost declarată neconstituționala de C.C. prin Decizia nr. 1354 din 20.10.2010 și Deciziile C.C. nr. 1358/2010 si 1360/2010 din 21 octombrie 2010, publicate in M. Of.

Nr. 761 din 15.11.2010 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Recurentul - reclamant mai arată că nici instanța de fond nici cea în apel nu au menționat în cuprinsul hotărârilor o altă măsură împotriva tatălui meu, respectiv strămutarea acestuia din localitatea de domiciliu - com. Besenova Noua, jud. - Timiș - în localitatea Cacomeanca - Noua, Călărași unde i s-a fixat domiciliul obligatoriu in data de 18 iunie 1951 conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, măsura încadrata conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Recurentul - reclamant susține că, în opinia sa, după publicarea Deciziilor Curții Constituționale, procesele aflate pe rol trebuiau judecate ținând seama de următoarele norme legale: art. 1 din C. civ., art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 20 alin. (1) si (2) și art. 147 alin. (4), din Constituția Romanici, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blccic v. Croația, paragraful 81), Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 si Rezoluția A.P.C.E.

nr. 1481 din 2006. Recurentul arată că practica instanțelor nu este unitară, invocând decizii pronunțate de Curtea de Apel Oradea și Curtea de Apel București. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 12 C.E.D.O., adoptat în anul 2000, principiului preeminenței sale consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a C.E.D.O., principiul egalității armelor care semnifică tratarea egala a părților pe toata durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele sa fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces, (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Nidcrost-Ilulcr contra Suediei, hotararea-1997-I/24-noicmbrie-1997).

Recurentul - reclamant consideră că prin dispozițiile art. 5 din Legea nr 221/2009 i-a fost creată speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnare, dispusă în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., iar intervenția legislativă pe parcursul judecării litigiului (O.U.G. nr. 62/2010 precum si Decizia C.C. nr. 1354/2010, nr. 1358/2010, nr. 1360/2010) conduce la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 punctul 1 din C.E.D.O. Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum si prin art. 14 pct. l din Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice.

Dreptul la apărare are in dreptul si valoare de principiu constituțional, ținând seama ca prin art. 24 alin. (1) din Constituție se stabilește ca dreptul la apărare este garantat. Consideră că principiul neretroactivității legii funcționează și în speță, chiar dacă modificarea legii a avut loc ca urmare a „abrogării ” unui articol din lege, pe calea declarării acestuia ca fiind neconstituțional (art. 147 alin. (4) Constituția României și prevederile articolelor din C.E.D.O., decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999 a Curții Constituționale). În finalul considerentelor recurentul reclamant arată că instanța de apel s-a pronunțat fără a intra în cercetarea fondului, întrucât nu a amânat pronunțarea pentru a studia dosarele obținute de la C.N.S.A.S și mai mult, nici instanța de fond nici cea în apel nu au solicitat punctul de vedere al A.F.D.P.R.

conform disp. art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a arătat următoarele: Hotărârea recurată este în parte, netemeinică și nelegala, fiind data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, întrucât în mod greșit instanța de apel, deși a admis apelurile declarate de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a menținut dispoziția sentinței de fond referitoare la constatarea caracterului politic al arestării si cercetării abuzive a tatălui reclamantului S.G.

în perioada 13 decembrie 1951-22 iunie 1952. Se arată astfel, că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanților este lipsit de interes motivat de împrejurarea că Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art. 1 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura abuzivă la care a fost supus autorul reclamanților. Or, susține pârâtul atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. l din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate sa constate altceva decât ceea ce prevede legea.

În consecință se apreciază că reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic. Prin urmare în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului dispoziție menținută și de instanța de apel, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul reclamantului S.N., Înalta Curte, constată următoarele: Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.7 și 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale nr.1358 și 1360, pronunțate la 21 octombrie 2010. Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale ” . Continuând să aplice o norma de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a încălcat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării ” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Critica recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 și altele din Codul civil, art. 504 -505 C. proc.

pen., dispozițiile din Constituție și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum indicați), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție. Nu poate fi reținută nici critica privind reaprecierea probelor și a situației de fapt reținute în cauză, deoarece actuala structură a recursului, permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei C.C. nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Înalta Curte, constată că este de asemenea, nefondat. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței să constate caracterul politic al condamnării lor potrivit art. 1 alin. (3)”.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora. Se reține totodată și împrejurarea că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional. Așadar, în mod legal instanța de apel a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea caracterului politic al arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului, atât timp cât prima instanță a reținut, cu aplicarea art. 4 alin. (1) din lege, că nu s-a emis rechizitoriu și nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare a autorului reclamantului.

În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.N.. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 534/ A din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.