ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4237/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4237/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 534/ A din

24 mai 2011 a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul

de cerere privind acordarea daunelor morale, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București sub nr.13702/3/2010, reclamantul S.N. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând să fie obligat pârâtul la plata de 200.000 euro echivalent în lei la

cursul B.N.R. din data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de S.G.,

ca urmare a persecutării politice suferită în perioada 13 decembrie 1951 - 22

iunie 1952.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat în esență că tatăl său S.G. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de

libertate la 13 decembrie 1951 și până la data de 22 iunie 1952 într-un loc de

detenție din județul Timiș.

Din cauza acestei condamnări nedrepte

tatăl său a suferit toată viața, deoarece avea un dosar necorespunzător, fapt

care i-a afectat viața socială și profesională.

În timpul detenției, capacitatea de

muncă a tatălui său a fost afectată, i s-a anulat orice posibilitatea de a

avansa profesional și i s-au diminuat sursele de venit.

Ulterior, reclamantul și-a completat

acțiunea în sensul că solicită și constatarea caracterului politic al măsurilor

abuzive exercitate asupra tatălui său, prin arestarea și reținerea acestuia

pentru cercetări, fiind persecutat și privat deliberate în perioada de 13

decembrie 1951-22 iunie 1952.

Prin Sentința civilă nr. 1514 din 28

octombrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea precizată formulată de reclamantul S.N., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic

al arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului S.G. în perioada 13

decembrie 1951 - 22 iunie 1952 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a

echivalentului în lei a sumei de 1.500 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua

plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și cercetării

abuzive a tatălui reclamantului S.G. în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie

1952.

În ceea ce privește fondul litigiului,

tribunalul a reținut că tatăl reclamantului, numitul S.G., a fost arestat la

data de 13 decembrie 1951, ca urmare a apariției unor manifeste cu conținut

subversiv. Cu ocazia percheziției au fost găsite la domiciliul acestuia poezii

al căror conținut a fost considerat subversiv, iar la data de 20 iunie 1952 s-a

dat dispoziție de punere în libertate a acestuia.

Din actele de stare civilă depuse la

dosarul cauzei rezultă că reclamantul este fiul numitului S.G.

În ceea ce privește măsura arestării

și cercetării abuzive a tatălui reclamantului în perioada 13 decembrie 1951 -

22 iunie 1952, tribunalul a constatat că are caracter politic, în sensul art. 4

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d)

din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și

infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale.

Având în vedere aceste considerente,

tribunalul a apreciat că atitudinea Statului Român de a dispune arestarea

tatălui reclamantului în perioada 13 decembrie 1951 - 22 iunie 1952 pentru

motivul invocat reprezintă o imixtiune politică, cu atât mai mult cu cât în

cauză nu s-a emis rechizitoriu și nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de

condamnare a autorului reclamantului.

În ceea ce privește paguba suferită,

tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii

civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau

nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și interesele

legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de prejudiciul

patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar,

prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe dăunătoare care

nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale

nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice,

atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților

ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții etc.

Tribunalul a avut în vedere că prin

arestarea tatălui reclamantului, acestuia i-au fost cauzate suferințe fizice și

psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și

demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită

izolării. In acest sens, tribunalul a avut în vedere și faptul că perioada

petrecută în detenție l-a împiedicat pe tatăl reclamantului să desfășoare o

activitate socială și profesională normală, sa se realizeze din punct de vedere

material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

În consecință, în raport de situația

de fapt menționată, tribunalul a apreciat că tatălui reclamantului i s-a cauzat

un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieții,

imposibilitatea de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres

permanent, suferința fizică și psihică suportată.

Din materialul probatoriu existent la

dosarul cauzei, tribunalul a apreciat așadar că reclamantul a făcut dovada unui

prejudiciu personal nepatrimonial constând în arestarea tatălui său și

suferințele fizice și psihice inerente condamnării, care impune acordarea unor

daune morale în cuantum de 1.500 euro, pe care tribunalul le consideră

necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului

reclamantului.

La aprecierea cuantumului daunelor

morale, tribunalul a avut în vedere gravitatea pe care o reprezintă condamnarea

pentru reclamant, faptul că autorul reclamantului a fost arestat doar o

perioadă de cca. 6 luni dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar

absolut al suferinței morale.

Este adevărat că legea sau

jurisprudența nu oferă criticii clare de cuantificare a daunelor morale, însă

în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii

părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ,

prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în

condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfaceri de ordin

moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.

Tribunalul nu a putu primi susținerile

reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 200.000 euro întrucât

această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate

transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel

încât suma de 1.500 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă și

rezonabilă.

Mai mult decât atât, deși aceste

suferințe fizice și psihice au fost suportate de către tatăl reclamantului, în

concret această despăgubire o primește fiul său, deci o altă persoană decât cea

care a executat în concret pedeapsa, ceea ce justifică acordarea daunelor

morale în cuantumul sus menționat.

Potrivit comunicatului de presă nr. 87

din 05 mai 2010 al Institutului Național de Statistică, venitul salarial mediu

nominal net a fost în luna martie 2010 de 1.509 lei, ceea ce presupune că la o

vechime în muncă de 30 de ani, un cetățean român mediu are un venit net de 543.

240 lei (circa 129.342 euro). în consecință, daunele morale nu pot fi acordate

în cuantumul de 200.000 euro solicitat de către reclamant, întrucât, pe de o

parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține

un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe de altă parte, ar

reprezenta un efort financiar al statului român mult prea mare față de

posibilitățile economice concrete ale României.

De asemenea, tribunalul a precizat că

la stabilirea daunelor nu a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,

prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor deja înregistrate dar

nesoluționate, întrucât în caza contrar s-ar încălca principiul

neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 1 C.civ.

Așadar, tribunalul a avut în vedere

dispozițiile art. 5 alin. (1) în forma inițială a legii și nu dispozițiile art.5

alin. (1) lit. a), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 63/2010, însă

a apreciat că inclusiv în raport de dispozițiile legii în forma sa inițială,

acțiunea nu poate fi admisă decât în parte pentru suma de 1.500 euro.

De menționat că tribunalul nu a avut

în vedere deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie

2010 ale Curții Constituționale, întrucât acestea nu erau pronunțate și nici

publicate la data rămânerii cauzei în pronunțare.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul S.N., pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, apeluri care au

fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 18 februarie 2011.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente:

Urmare sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

„decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este

definitivă și obligatorie

”

.

În conformitate cu prevederile art.

147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3

decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, tară a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Curtea Constituțională a reținut că

reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a

fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse

în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența

unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această

concluzie, având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are

scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența

constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații

lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr.

62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același

articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1)

al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Ca atare, s-a reținut că decizia

Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Curtea de apel, a avut de asemenea în

vedere faptul că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor

prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte

juridice cât privește aplicarea normei juridice. în cazul în care se decide că

prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea

nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu

luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Instanța de apel a mai reținut că

reglementările adoptate au ținut seama de actele normative internaționale

evocate de către reclamant; că prin deciziile de neconstituționalitate

pronunțate nu se aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, întrucât nu se poate reține că la momentul soluționării cauzei în

apel reclamanții ar fi avut un bun sau o speranță legitimă în sensul normei anterior

citate; că nu se încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât apelul

este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se procedează la analizarea

tuturor aspectelor deduse judecății în primă instanță; că nu a fost încălcat

principiul nediscriminării și nici dreptul la un proces echitabil, întrucât

declararea neconstituționalității temeiului juridic al daunelor morale

solicitate în baza Legii nr. 221/2009 s-a realizat printr-un mecanism legal, de

control al conformității normelor respective cu legea fundamentală.

În fine, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În consecință, instanța de apel a

reținut că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, cu privire la natura despăgubirilor

cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi

aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituțional.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs atât reclamantul S.N., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Recurentul - reclamant S.N. arată că

în mod greșit instanța de apel a respins cererea de completare a temeiului

juridic în baza art. 294 C. proc. civ., întrucât în susținerea cererii

introductive a invocat ca temei de drept pe lângă Legea 221/2009 (art. 1 alin.(3)

si (4), art. 3 lit. e), art. 4, art. 5, art. 6, art. 8 si art. 998-999 C. civ.,

art. 504-505 C. proc. pen., art. 20-21 din Constituție, precum și celelalte

norme internaționale enumerate).

Invocă art. 20 alin. (2) din

Constituție care prevede prioritatea reglementarilor internaționale fata de

cele interne cu atât mai mult cu cât pe parcursul judecării cauzei, statul

roman a intervenit cu două noi norme si anume: O.U.G. nr. 62/2010 care a fost

declarată neconstituționala de C.C. prin Decizia nr. 1354 din 20.10.2010 și

Deciziile C.C. nr. 1358/2010 si 1360/2010 din 21 octombrie 2010, publicate in

M. Of. Nr. 761 din 15.11.2010 prin care s-a admis excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Recurentul - reclamant mai arată că

nici instanța de fond nici cea în apel nu au menționat în cuprinsul hotărârilor

o altă măsură împotriva tatălui meu, respectiv strămutarea acestuia din

localitatea de domiciliu - com. Besenova Noua, jud. - Timiș - în localitatea

Cacomeanca - Noua, Călărași unde i s-a fixat domiciliul obligatoriu in data de

18 iunie 1951 conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, măsura încadrata conform

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.

Recurentul - reclamant susține că, în

opinia sa, după publicarea Deciziilor Curții Constituționale, procesele aflate

pe rol trebuiau judecate ținând seama de următoarele norme legale: art. 1 din C.

civ., art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 20

alin. (1) si (2) și art. 147 alin. (4), din Constituția Romanici, Curtea

Europeana a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza

Blccic v. Croația, paragraful 81), Declarația Universală a Drepturilor Omului,

art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23,

art. 24, art. 25, Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art.

7, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 si Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din

2006.

Recurentul arată că practica

instanțelor nu este unitară, invocând decizii pronunțate de Curtea de Apel

Oradea și Curtea de Apel București.

Invocă art. 1 al Protocolului nr. 12 C.E.D.O.,

adoptat în anul 2000, principiului preeminenței sale consacrat în art. 20 alin.

(2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a C.E.D.O.,

principiul egalității armelor care semnifică tratarea egala a părților pe toata

durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele sa

fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces, (cauza Ankerl contra

Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Nidcrost-Ilulcr contra Suediei,

hotararea-1997-I/24-noicmbrie-1997).

Recurentul - reclamant consideră că

prin dispozițiile art. 5 din Legea nr 221/2009 i-a fost creată speranța

dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat prin condamnare, dispusă în sensul art. 1 din

Protocolul adițional la C.E.D.O., iar intervenția legislativă pe parcursul

judecării litigiului (O.U.G. nr. 62/2010 precum si Decizia C.C. nr. 1354/2010,

nr. 1358/2010, nr. 1360/2010) conduce la încălcarea principiului egalității

armelor în procesul civil cu consecința nerespectării dreptului reclamantului

la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 punctul 1

din C.E.D.O.

Accesul liber la justiție este

consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din

Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din

Declarația universală a drepturilor omului, precum si prin art. 14 pct. l din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice.

Dreptul la apărare are in dreptul si

valoare de principiu constituțional, ținând seama ca prin art. 24 alin. (1) din

Constituție se stabilește ca dreptul la apărare este garantat.

Consideră că principiul neretroactivității

legii funcționează și în speță, chiar dacă modificarea legii a avut loc ca

urmare a „abrogării

”

unui articol din lege, pe calea

declarării acestuia ca fiind neconstituțional (art. 147 alin. (4) Constituția

României și prevederile articolelor din C.E.D.O., decizia nr. 186 din 18

noiembrie 1999 a Curții Constituționale).

În finalul considerentelor recurentul

reclamant arată că instanța de apel s-a pronunțat fără a intra în cercetarea

fondului, întrucât nu a amânat pronunțarea pentru a studia dosarele obținute de

la C.N.S.A.S și mai mult, nici instanța de fond nici cea în apel nu au

solicitat punctul de vedere al A.F.D.P.R. conform disp. art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009.

În dezvoltarea criticilor formulate,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, a arătat următoarele:

Hotărârea recurată este în parte,

netemeinică și nelegala, fiind data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii,

întrucât în mod greșit instanța de apel, deși a admis apelurile declarate de

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a menținut dispoziția sentinței de

fond referitoare la constatarea caracterului politic al arestării si cercetării

abuzive a tatălui reclamantului S.G. în perioada 13 decembrie 1951-22 iunie

1952.

Se arată astfel, că primul capăt de

cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative

la care a fost supus autorul reclamanților este lipsit de interes motivat de

împrejurarea că Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art. 1 din Legea nr. 221/2009

se regăsește măsura abuzivă la care a fost supus autorul reclamanților.

Or, susține pârâtul atâta timp cât

printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. l

din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate sa constate

altceva decât ceea ce prevede legea.

În consecință se apreciază că

reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de

capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri

administrative au caracter politic.

Prin urmare în mod greșit instanța de

fond a constatat caracterul politic al arestării și cercetării abuzive a

tatălui reclamantului dispoziție menținută și de instanța de apel, din moment

ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse pentru

următoarele considerente:

Cu privire la recursul reclamantului S.N.,

Înalta Curte, constată următoarele:

Cu titlu preliminar, este de observat

că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.7 și 8 C. proc. civ. a fost

invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a

se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează.

Argumentele pentru care instanța de

apel a respins acțiunea ca nefondată au vizat inexistența temeiului juridic

invocat de reclamant în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile

Curții Constituționale nr.1358 și 1360, pronunțate la 21 octombrie 2010.

Urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate

prin cererea de recurs:

Prin deciziile nr. 1.358 din 21

octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul

Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

Se va face, însă, distincție între

situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii

nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr.

1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale

”

.

Continuând să aplice o norma de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și nr.

1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința primei instanțe nu era

definitivă la data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor

legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția

României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în speță,

întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la

efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei

conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta

reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului

care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată

de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în

cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul

de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de

natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze cu obiect

similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare

specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele

administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză,

întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de

judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse

judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel

nu a încălcat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la

un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de

asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la

art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată

în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Atunci când

intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a

procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării

”

constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

Critica recurentului privitoare la

neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 998-999 și

altele din Codul civil, art. 504 -505 C. proc. pen., dispozițiile din

Constituție și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată,

întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în

raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei

instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție

este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât

ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum indicați), respectându-se astfel

principiul dublului grad de jurisdicție.

Nu poate fi reținută nici critica

privind reaprecierea probelor și a situației de fapt reținute în cauză,

deoarece actuala structură a recursului, permite verificarea hotărârii doar

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Având în vedere considerentele expuse,

urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță

a Deciziei C.C. nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins,

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, Înalta Curte, constată că este de

asemenea, nefondat.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot

solicita instanței să constate caracterul politic al condamnării lor potrivit

art. 1 alin. (3)”.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse la

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor

condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât

cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege, să solicite instanței de judecată

constatarea caracterului politic al acestora.

Se reține totodată și împrejurarea că

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepției de

neconstituționalitate și nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a

organului jurisdicțional constituțional.

Așadar, în mod legal instanța de apel

a menținut dispozițiile din sentință privind constatarea caracterului politic

al arestării și cercetării abuzive a tatălui reclamantului, atât timp cât prima

instanță a reținut, cu aplicarea art. 4 alin. (1) din lege, că nu s-a emis

rechizitoriu și nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare a

autorului reclamantului.

În consecință, față de prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor

respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul S.N.. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 534/ A din 24 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

08 iunie 2012.