ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3147/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei, la data plății, reprezentând daune materiale și morale. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 9 iulie 1952, la vârsta de 14 ani, a fost arestat pentru activitate contra revoluționară și a fost internat într-un centru de reeducare în baza Ordinului M.A.I.

nr. 844/79322 din 8 octombrie 1952. La data de 11 noiembrie 1956, reclamantul a fost din nou arestat și prin Sentința penală nr. 474/1957 pronunțată de Tribunalul Militar București a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, pentru infracțiunea de agitație publică prevăzută și pedepsită art. 327 alin. (3) C. pen., fiind pus în libertate la data de 11 noiembrie 1961, iar la expirarea pedepsei prin Decizia M.A.I. 16672/1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Rubda, județul Galați. Restricțiile domiciliare i-au fost ridicate reclamantului la data de 20 decembrie 1963 în baza Ordinului M.A.I. nr. 732752/1963.

Reclamantul a arătat ca beneficiază de dispozițiile Decretului-lege 118/1990, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 733 din 28 aprilie 1995, deoarece a fost arestat, condamnat și deținut politic și cu domiciliul obligatoriu, stabilindu-se că perioada de privare de libertate totalizând 8 ani și 10 luni constituie vechime neîntreruptă în muncă, beneficiind și de indemnizația lunară stabilită prin acest act normativ. De asemenea, prin Decizia nr. 694/2002, în baza O.U.G. nr. 214/1999 i s-a acordat și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. La momentul înregistrării cererii, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 504 C. proc. pen., însă ulterior după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 reclamantul a înțeles să își modifice temeiul de drept, invocând disp.

art. 1 coroborate cu disp. art. 5 din acest act normativ. Prin Sentința civilă nr. 435 din 19 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamant în cuantum de 80.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al BNR. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost internat într-un centru de reeducare, fiind arestat pentru activitate contra revoluționară, ulterior a fost condamnat pentru infracțiunea de agitație publică, iar la expirarea pedepsei s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Rubda, județul Galați, restricțiile domiciliare fiindu-i ridicate la data de 20 decembrie 1963 în baza Ordinului M.A.I.

nr. 732752/1963. Prin Hotărârea nr. 763 din 28 aprilie 1995 a Comisiei pentru Acordarea de Drepturi Persoanelor Persecutate din motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut că reclamantul a fost privat de libertate, stabilindu-se că perioada 9 iulie 1952 - 1 aprilie 1954, 11 noiembrie 1956 - 11 noiembrie 1961, 11 noiembrie 1961 - 20 decembrie 1963, respectiv un total de 8 ani, 9 luni și 31 de zile, constituie vechime în muncă, și s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an, însumând o indemnizație lunară în cuantum de 1.767 lei. În drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, alin. (1), alin. (2) lit. a) și respectiv art. 3 din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamant, coroborate cu cele ale art. 5 din același act normativ.

Cât privește criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. La stabilirea și acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația reclamantului, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Prin decizia civilă nr. 320/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamant și de către parat. Pentru a decide astfel, instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței C.E.D.O. cu privire la noțiunile de speranță legitimă și bun în sensul art. I Protocolul 1 C.E.D.O., a conchis că decizia dată de Curtea Constituțională se aplică doar cererilor introduse pe rolul instanțelor ulterior pronunțării acesteia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.5, 7 și 9 C. proc.

civ. Susține că nulitatea deciziei atacate este dată de lipsa procurorului de la dezbateri, în condițiile în care prezența acestuia era obligatorie, astfel cum prevede art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009. Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt incidente, întrucât prin încheierea din 1 februarie 2011 instanța a încuviințat practic, prin dispoziția de a se achita taxa judiciară de timbru, schimbarea temeiului de drept al acțiunii, raportat la art.998-999 C. civ. A invocat că sentința primei instanțe cuprinde motive contradictorii, că motivările din cele două hotărâri, de fond și apel, sunt contradictorii și, în fine, că în considerentele deciziei din apel există motive contradictorii.

Din analizarea considerentelor deciziei atacate nu rezultă care sunt, distinct, motivele pentru care au fost respinse ambele apeluri. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul arată, în esență, că instanța de apel trebuia să se raporteze la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională și să constate că temeiul juridic care a stat la baza acțiunii introductive a reclamantului a fost desființat. Decizia a fost atacată cu recurs și de către reclamant, care a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține că instanța de apel a apreciat eronat criteriile de cuantificare a prejudiciului moral suferit de reclamant.

Arată că a fost lipsit de libertate 8 ani și 10 luni și a suferit și un prejudiciu material ce consta în contravaloarea venitului nerealizat în această perioadă și ulterior, pe durata domiciliului forțat. Susține că suma de 500.000 euro ar acoperi prejudicial moral și material suferit. Analiza recursurilor Pârâtul a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., arătând că soluționarea pricinii dedusă judecății în condițiile neparticipării procurorului, obligatorie potrivit normelor legii speciale, atrage consecința desființării hotărârilor pronunțate în aceste condiții de neregularitate procedurală.

Cu privire la această chestiune, se constată următoarele: Statuând cu privire la procedura de soluționare a cererilor supuse domeniului de reglementare al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrativ asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a dispus, prin textul art. 4 din corpul legii, atât cu privire la instanța competentă material în soluționarea unor atare cereri, cât și asupra participanților implicați în procedură, respectiv Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât, ca reprezentant al statului și, în alin. (5), participarea obligatorie a procurorului.

Norma legală care reglementează participarea obligatorie a procurorului la judecata cererilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, cuprinsă în art. 4 alin. (5) din această lege, vizează exclusiv cererile la care se referă alin. (1) și (2) ale art. 4, respectiv cererile prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 (art. 1 alin. (2) reglementează condamnările de drept cu caracter politic) și cererile prin care se solicită constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 (art. 3 reglementează măsurile administrative de drept cu caracter politic). Pentru judecarea cererilor în despăgubiri întemeiate pe condamnări de drept cu caracter politic sau pe măsuri administrative de drept cu caracter politic, cum este cazul în speță, Legea nr. 221/2009 nu prevede participarea obligatorie a procurorului.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul a invocat că sentința primei instanțe cuprinde motive contradictorii, că motivările din cele două hotărâri, de fond și apel, sunt contradictorii și, în fine, că în considerentele deciziei din apel există motive contradictorii. Criticile referitoare la motivarea contradictorie a sentinței primei instanțe și la contradicția între motivarea deciziei din apel și motivarea sentinței de fond nu se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de recurs ce pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pot viza numai această hotărâre, nu și cea dată în primă instanță. În consecință, criticile referitoare la sentința de fond, care nu face obiectul recursului, nu sunt susceptibile de încadrare în art. 304 C. proc. civ. și nu pot fi analizate. Cât privește susținerea referitoare la faptul că prin încheierea din 1 februarie 2011 instanța a încuviințat practic, prin dispoziția de a se achita taxa judiciară de timbru, schimbarea temeiului de drept al acțiunii, raportat la art. 998-999 C. civ., aceasta nu configurează ipoteza motivării contradictorii reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care are în vedere exclusiv situația în care hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Ca atare, nici această critică nu poate fi analizată.

Pârâtul a formulat criticii și cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sau cuantumul acestor despăgubiri, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legala, s-a pus problema daca declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câta vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J. urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, recursul declarat de pârât urmează a fi admis, decizia atacată va fi modificată în parte în sensul admiterii apelului declarat de pârât, iar sentința va fi schimbată în sensul respingerii acțiunii.

Recursul declarat de reclamant este nefondat. În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În ceea ce privește daunele materiale, se observă că acestea nu au fost supuse analizei instanței de apel, reclamantul neînțelegând să formuleze critici prin apelul său și sub acest aspect. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 320/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr. 435 din 19 martie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă sentința menționată, în sensul că respinge cererea formulată de reclamantul V.I. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2012.