ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 2010 pe rolul Tribunalului Iași - secția civilă, reclamantul M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice suma de 820.000 lei, cu titlu de daune morale și suma de 5.000 lei, cu titlu de daune materiale. În fapt, reclamantul a susținut că, prin sentința penală nr. 102 din 26 februarie 1957 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Iași, pronunțată în dosar nr. 25/1957, a suferit o condamnare cu caracter politic de trei ani închisoare corecțională și trei ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 327 alin. (3) și art. 157, cu aplicarea art. 25 alin. (1) C. pen.

din 1936 (republicat în M. Of., Partea I nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare). Prin aceeași sentință a mai fost condamnat la un an închisoare corecțională pentru infracțiunea de deținere de muniție, în temeiul art. 12 lit. b) alin. (2) din Decretul nr. 163/1950. În baza art. 101 C. pen. s-a dispus cumulul juridic al acestor pedepse, urmând să execute pedeapsa finală, de trei ani închisoare corecțională și trei ani interdicție corecțională. Reclamantul a mai susținut că a executat integral pedeapsa închisorii, între 6 octombrie 1956- 4 octombrie 1959 la Penitenciarul Gherla și că, în momentul eliberării din detenție, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Fundata, raionul Slobozia, regiunea București, de unde a fost pus în libertate la data de 4 octombrie 1962, dată de la care s-a întors în localitatea natală, Comarna.

Prin sentința civilă nr. 1877 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Curtea de Apel Iași - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 11 din 21 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot și a respins acțiunea formulată de reclamant; a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Însă, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc.

civ. sunt neconstituționale. Pentru a statua astfel, Curtea Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, aceste dispoziții, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.

Instanța de apel a mai reținut că, este adevărat ca deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, în prezenta cauză, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunțarea sentinței apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., cauza Slavov contra Bulgariei, ,,dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia". Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.V., fără să indice vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, chiar dacă Curtea Constituțională a hotărât că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, stabilite prin Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea principiului egalității de tratament și a principiului securității raporturilor juridice în societate. A mai susținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că dreptul recunoscut de art. 14 din Convenție trebuie calificat ca fiind și un „drept la egalitate”, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente, iar ideea de egalitate trebuie interpretată în sensul protejării persoanelor aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit.

Astfel, recurentul a arătat că hotărârea Curții Constituționale și O.G. de limitare a cuantumului despăgubirilor morale încalcă art. 14 din Convenție și, în consecință, nu sunt aplicabile, deoarece îl pun într-o situație discriminatorie față de persoanele care au formulat cereri în temeiul Legii nr. 221/2009 și au obținut hotărâri irevocabile, fiind despăgubiți pentru prejudiciile morale suferite. Totodată, recurentul a arătat că a fost încălcat și principiul securității raporturilor juridice în societate, având în vedere că legea trebuie să confere stabilitate și predictibilitate pentru raporturile juridice. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de către instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele: Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 11 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Iași - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.