ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3150/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3150/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

La data de 15 februarie 2010

reclamanții H.G. și J.A. auz chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al pedepsei cu

închisoarea la care a fost condamnat soțul/ respectiv tatăl H.A. prin Sentința nr.

110 din 13 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr. 77/1953

și obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro către H.G. și 600.000 euro

către J.A. cu titlu de daune morale.

Învestit

cu soluționarea cauzei, prin sentința civilă nr. 723/ C din 9 iunie 2010

Tribunalul Neamț

a admis

în parte acțiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii nr. 221/1009 de

reclamantul J.A. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice; a respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca

obiect constatarea caracterului politic de drept al condamnărilor părinților

săi - H.A. și H.A., pronunțate prin Sentința 110 din 13 martie 1953 a

Tribunalului Militar Teritorial Iași și a obligat pârâtul să plătească

reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 150.000 euro cu

titlu de daune morale. S-a respins ca neîntemeiată acțiunea având același

obiect formulată de reclamanta H.G.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții H.G., în calitate de

moștenitoare a numitului H.A., decedat la data de 15 octombrie 2002, și J.A.,

în calitate de moștenitor al defuncților H.A. și G. (fostă H.) A., decedată la

data 17 februarie 2000, în contradictoriu cu pârâtul Statul român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca, pe baza probelor ce se vor

administra, să se constate de drept caracterul politic al pedepsei cu

închisoarea la care a fost condamnat soțul și, respectiv, tatăl lor, prin Sentința

nr. 110 din 13 martie 1953, pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr.

77/1953.

În plus,

reclamantul a solicitat să se constate de drept și caracterul politic al

pedepsei cu închisoarea la care, prin aceeași hotărâre judecătorească, a fost

condamnată mama sa, G.A.

De

asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul pricinuit, reclamanta pretinzând 200.000 euro pentru

defunctul său soț, iar reclamantul, câte 600.000 euro pentru fiecare dintre

autori, cu cheltuieli de judecată, conform chitanțelor de la dosar.

Tribunalul

a reținut, ca situație de fapt, că reclamanta este soția supraviețuitoare, iar

reclamantul este fiul lui H.A. (decedat la data de 5 octombrie 2002), cu

privire la care, prin sentința penală nr. 110/1953, Tribunalul Militar Iași a

reținut că, într-una din zilele de la începutul lunii octombrie 1950, a fost

încadrat de către numitul M.C., în organizația „F.P.

”

,

al cărei membru activ a devenit încă de la început, deși îi cunoștea caracterul

și scopul contrarevoluționar. Mai mult, chiar de la încadrarea în respectiva

organizație, autorul reclamanților a primit și o funcție de răspundere, aceea

de șef al comitetului executiv, manifestându-se ca unul dintre cei mai activi

și mai apropiați colaboratori, calitate în care a depus o intensă activitate

pentru consolidarea și mărirea organizației, scop în care a răspândit manifeste

în comuna Soci, județul Neamț, dar și în alte comune din județ, prin

intermediul soției sale H.A. Același H.A. a activat și pentru mărirea numărului

de membri, îndemnând pe mulți să se înscrie în această organizație și recrutând

membri noi, a redactat personal scrisori de amenințare, pe care le-a trimis

reprezentanților organizațiilor de partid și politice și administrației locale.

In urma

acestor fapte, soții H. au devenit fugari și au continuat activitatea

contrarevoluționară prin consfătuiri cu membrii organizației, cunoscuți prin

intermediul aceluiași M.C., și prin pregătiri de acte teroriste, ca cele comise

de acesta din urmă asupra colectivistului T. și a devastării școlii din comuna

Soci, pe a cărei populație a terorizat-o. în tot acest timp, H.A. a purtat arme

și muniții, având asupra sa un pistol O. (pistol-mitralieră de calibrul 9 mm,

fabricat în România în al doilea război mondial și câțiva ani după), o pușcă

mitralieră, o grenadă și 154 de cartușe.

Pentru

faptele comise, prin Sentința penală 110/1953, Tribunalul Militar Iași l-a

condamnat pe autorul reclamanților la: 25 de ani de închisoare muncă silnică

pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, crima de complot și delictul

de port și deținere de arme mitraliere; 7 ani degradare civică; 8 ani

detențiune riguroasă; 4 ani degradare civică; 7 ani închisoare corecțională;

800 lei amendă.

H.A. a

executat 13 ani, 2 luni și 13 zile de detenție, fiind arestat pe data de 17

iunie 1951 și eliberat pe data de 1 august 1964, conform biletului de eliberare

nr. x/1964, întocmit de Penitenciarul Gherla. Datorită condițiilor severe de

detenție, starea sa de sănătate a fost grav afectată, motiv pentru care, după

eliberare, nu a mai putut să ocupe alte funcții, în plus, el fiind în mod

permanent urmărit de securitate și obligat să dea rapoarte periodice.

H.V.A.,

s-a căsătorit, la 16 august 1944, cu G.A. După căsătorie, soții H. s-au

stabilit în satul Soci, din comuna Ștefan cel Mare, județul Neamț, unde H.A. a

profesat ca învățător, soția sa fiind casnică, și unde, la 1 iulie 1945, s-a

născut fiul lor, H.A.A., reclamantul în cauză.

Din

lecturarea celor două extrase din sentința nr. 110 din 13 martie 1953,

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Iași în Dosarul nr. 77/1953 (filele

18-19 și 22-23), tribunalul a constatat că faptele pentru care părinții

acestuia au fost condamnați la pedepse deosebit de severe, sunt cele descrise

detaliat în acțiunea reclamanților și prezentate, deja.

Părinții

reclamantului au fost urmăriți, cercetați și trimiși în judecată pentru

săvârșirea crimei prevăzute și pedepsite de art. l lit. b) din Decretul nr.

199/1950, act normativ adoptat de Ministerul Forțelor Armate pentru modificarea

Legii nr. 16 din 15 ianuarie 1949 pentru sancționarea unor crime care

primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale. Textul de

lege menționat prevedea că se pedepsește cu moartea infracțiunea de procurare

și transmitere către o putere străină sau dușmană a statului, a unor secrete de

stat.

Ca

atare, la 17 iunie 1951, organele represive ale vremii i-au arestat preventiv

pe H.A. și A., dar, în cursul judecății, coroborând probele administrate,

T.M.T. Iași a schimbat încadrarea și calificarea juridică inițiale ale faptelor

(crima de uneltire contra ordinii sociale prev. și ped. de art. 1 lit. b) din

Decretul nr. 199/1950), condamnându-i pe amândoi la: 25 ani muncă silnică și 7

ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prev. și

ped. de art. 209 C. pen., 8 ani detenție riguroasă și 4 ani degradare civică

pentru crima de complot prev. și ped. de art. 227 alin. (3) alterativa a doua C.

pen. și 7 ani închisoare corecțională și 800 lei amendă pentru delictul de port

și deținere de arme mitraliere prev. și ped. de art. 14 lit. a) din Decretul

nr. 163/1950, pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor,

precum și transportul explozivilor. Potrivit art. 101 C. pen., cei doi au fost

obligați să execute pedeapsa cea mai grea, care, consecință a computării

prevenției începute la 17 iunie 1951, trebuia să expire la 9 iunie 1976.

Părinții

reclamantului au fost puși în libertate, însă, înainte de această dată, urmare

grațierii restului de pedeapsă. Astfel, H.A. a ieșit din Penitenciarul

Văcărești la 14 aprilie 1964 (după 12 ani, 9 luni și 24 zile), în baza

Decretului Consiliului de Stat nr. 176/1964 al, iar H.A. a părăsit

Penitenciarul Gherla la 1 august 1964 (după 13 ani, 2 luni și 13 zile), fiind

grațiat prin Decretul Consiliului de Stat nr.411/1964.

Într-adevăr,

cum întemeiat arată și părțile, toate cele trei fapte pentru care soții H. au

fost condamnați constituie de drept condamnări cu caracter politic, potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, primele două fiind prevăzute la lit. a),

iar cea de-a treia la lit. h) a acestui text de lege. Ca atare, instanța nu mai

trebuie să cerceteze dacă aceste fapte au avut drept scop împotrivirea față de

regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, întrucât legiuitorul însuși a

considerat, de drept, că ele urmăreau un astfel de scop.

Copiile

fișelor matricole penale întocmite în dosarele personale ale celor doi „infractori

confirmă faptul că politici” (filele 52 și 53), confirmă mențiunea din sentință

de condamnare (care, se pare că nu era supusă niciunei căi de atac), potrivit

căreia, la data pronunțării, ei erau deținuți în Penitenciarul Iași, în baza

mandatelor de arestare nr. 8343/1952 emise de fostul Parchet Militar Iași.

Ulterior, însă, aceștia nu au mai fost niciodată „colegi” de închisoare,

fiecare fiind transferat în mai multe, dar, de fiecare dată, alte,

penitenciare: H.A. a trecut, succesiv, prin Penitenciarele Jilava, Mislea

(județul Prahova), Văcărești, Jilava, Văcărești, Mislea, Miercurea Ciuc,

Văcărești, Jilava, Miercurea Ciuc, Văcărești, Jilava, Miercurea Ciuc și, din

nou, Văcărești (15 transferuri), iar soțul său a fost închis, rând pe rând, la

Capu Midiei, Aiud, Cavnic, Iași, Jilava, Satu Mare, Cavnic, Baia Sprie și Gherla

(9 transferuri).

Neîndoielnic,

în timpul perioadei de recluziune, din cauza separării definitive, dar și a

tratamentelor pe care a trebuit să le suportate fiecare în detenție (muncă

silnică, cruzimi, violențe fizice și psihice, subalimentație, condiții improprii

de viață ș.a.m.d.), relațiile de familie firești dintre cei doi soți s-au

destrămat în mod aproape inevitabil, astfel că, după eliberare, H.A. a refuzat

să mai reia conviețuirea cu soția sa, iar aceasta din urmă a intentat acțiune

de divorț, care a format obiectul Dosarului nr. 2528/1965 al Tribunalului

popular al raionului Piatra Neamț. Pârâtul nu s-a prezentat în instanță, pentru

a-și formula vreo apărare, iar prin Sentința civilă nr. 2202 din 31 august 1965,

căsătoria încheiată în urmă cu 20 de ani a fost desfăcută din vina acestuia.

H.A. s-a

întors în orașul natal, unde s-a căsătorit, la 13 iulie 1966, cu numita A.G.,

reclamantă în dosarul de față, iar G. (fostă H.) A. a revenit în comuna Ștefan

cel Mare. Asupra acesteia, perioada de detenție și-a pus într-un mod mai

evident amprenta, deoarece i-a fost grav afectată sănătatea, s-a îmbolnăvit de

T.B.C., boală de care a suferit tot restul vieții.

Dar nu

numai existențele părinților reclamantului și-au schimbat, în mod definitiv și

ireversibil, cursul normal, consecință a perioadelor extrem de mari trăite prin

închisori, lagăre sau colonii de muncă ale fostului regim comunist, ci și viața

reclamantului însuși.

Modul

negativ în care reclamantul a fost marcat, mai ales psihic, de momentele triste

și grele pe care a trebuit să le traverseze din cauza lipsirii sale de

dragostea, sprijinul și ajutorul efectiv, material și spiritual al părinților,

de o viață de familie și de o copilărie normale, liniștite, a fost evident

pentru cei din jur și s-a manifestat de la nevoia de a se izola de ceilalți

copii, care îl insultau și îl disprețuiau pentru că era fiu de condamnați

pentru fapte considerate, în acele timpuri, antisociale, până la piedicile care

i s-au pus în calea pregătirii școlare și a carierei profesionale.

Elocvente

pentru greutățile cu care reclamantul s-a confruntat în anii care au urmat

prigoanei, arestării și condamnării definitive a părinților sunt cele două

adrese de la filele 52-54, din care reiese că, neștiind nimic despre soarta

acestora, la 20 mai 1957, pe când era elev în clasa a V-a la Școala de 7 ani

din comuna Ștefan cel Mare, s-a adresat Procuraturii Generale, care, după ce

i-a confirmat, o zi mai târziu, că a fost primită reclamația trimisă, la 24

iulie 1957, i-a comunicat, fără niciun fel de detalii concrete, că părinții „se

află arestați în executarea unor pedepse”.

Pentru a

diminua, pe cât posibil, efectele negative ale condamnării politice a

părinților lui, și a-și ajuta nepotul după puteri, J.C., bunica reclamantului,

a hotărât să-l adopte, prima și cea mai importantă consecință a acestui fapt

fiind schimbarea numelui din H. în Jora, alegere inspirată, ale cărei beneficii

nu au întârziat să apară, începând cu primirea dosarului său de înscriere la

liceu, refuzată inițial, din motivele politice bine cunoscute.

Împrejurările

de fapt reținute din economia probelor dosarului conduc la constatarea că

reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, respectiv îl îndreptățesc să solicite și să obțină despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările politice ale defuncților săi

părinți. întrucât textul de lege incident în cauză impune ca instanța să țină

seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118

din 30 martie 1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, tribunalul a

reținut nu numai că autorii săi nu au beneficiat de nimic altceva, în baza

celor două acte normative anterioare, decât de prevederile art. 1 alin. (1)

lit. a) și art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990 (prin Hotărârile nr. 43 din 11

iulie 1990 a Comisiei județene Neamț și, respectiv, nr. 20 din 3 august 1990 a

Comisiei județene Botoșani pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, G.A. și

H.A. au obținut transformarea în vechime în muncă a perioadei de detenție și o

indemnizație lunară de câte 200 lei pentru fiecare an de detenție), dar și că aceste

acte nu conțin nicio dispoziție, deci nu prevăd niciun temei legal în baza

căruia o persoană din cele vizate să poată obțină reparația prejudiciului moral

într-un fel sau altul în timpul dictaturii comuniste.

Astfel,

prima instanță, analizând, prin raportare la împrejurările de fapt reținute,

consecințele negative suferite fizic și psihic de reclamant și de părinții săi,

atât în timpul cât aceștia și-au executat pedepsele, cât și ulterior punerii

lor în libertate, de măsura în care le-au fost afectate viața și situația

familială, profesională și socială, de importanța valorilor care definesc

personalitatea umană (existența fizică a omului, libertatea acestuia, sănătatea

și integritatea corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional

etc.) și cărora li s-a adus atingere prin condamnare, de măsura acestei lezări

și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării suferite de

cei afectați, a apreciat că, dacă pentru compensarea prejudiciului moral produs

reclamantului și autorilor acestuia, suma de 1.200.000 euro este excesivă,

cuantumul de 150.000 euro apare ca fiind unul rezonabil, suficient și

susceptibil de a oferi cuvenitele satisfacții de ordin moral.

Ca

atare, în temeiul textului de lege indicat deja, acțiunea reclamantului a fost

admisă în parte, în sensul respingerii ca lipsit de interes a capătului de

cerere privind constatarea caracterului politic de drept al condamnării

părinților săi, și al obligării pârâtului la plata echivalentului în lei al

sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale.

Totodată,

tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acțiunea cu același obiect a reclamantei H.G.,

pentru că, pe de o parte, la momentul căsătoriei sale cu H.A., se împliniseră

aproape doi ani de la executarea de către acesta a pedepsei la care fusese

condamnat (mai puțin perioada grațiată din respectiva pedeapsă), și, deci,

cunoscând situația socială și politică a soțului său, este de presupus că

reclamanta și-a asumat unele neajunsuri decurgând din respectiva situație, iar

pe de altă parte, în cauza de față nu există nici măcar o singură dovadă că ea

ar fi fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, prejudiciată de condamnarea pe

care defunctul său soț a suportat-o anterior căsătoriei.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Criticile

formulate de Statul Român au vizat, în esență, greșita admitere a acțiunii

formulate de reclamantul J.A., apreciind că se impune respingerea sa ca lipsită

de temei legal față de Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21

octombrie 2010; în subsidiar, s-a apreciat și că s-a acordat un cuantum al

despăgubirilor nejustificat de mare.

Nu s-au

administrat probe noi în apel.

Curtea

de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia civilă nr. 48 din 18 mai 2011

a admis apelul pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a schimbat în parte hotărârea atacată în

sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de reclamanți.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică,

incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 și faptul că, în prezent, nu mai există un temei

juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, decizia nr. 1358

a Curții Constituționale fiind obligatorie.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții H.G. și J.A., invocând ca temei

de drept dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au

solicitat desființarea în totalitate a acestei decizii civile și menținerea ca

legală și temeinică a Sentinței civile nr. 723/ C din 09 iunie 2010 pronunțată

de Tribunalul Neamț în acest dosar.

Un prim

motiv de recurs are în vedere faptul că în mod cu totul eronat au fost

considerate neconstituționale dispozițiile art. 5 Legea nr. 221/2009 și s-a

considerat că deciziile nr. 1958 (n.r. corect 1358) și 1960 (n.r. corect 1360) ale

Curții Constituționale trebuie aplicate în mod obligatoriu.

Astfel,

apariția deciziilor Curții Constituționale a venit ca un trăsnet pentru foștii

deținuți politici, care contestaseră acea limitare a despăgubirilor introdusă

de O.U.G. nr. 62/2010; ei au fost șocați de soluția Curții Constituționale și

au simțit că retrăiesc sistemul comunist.

Consideră

că solicitarea pârâtului de a se aplica aceste dispoziții este nelegală și este

contrară normelor de drept european, aplicarea lor ducând la încălcarea

principiului supremației dreptului european în fața dreptului național, iar, în

România este prevăzut în mod expres în Constituție, art. 148 alin. (2)

supremația dreptului comunitar asupra dreptului național.

România,

fiind stat membru al Uniunii Europene, este obligată să respecte principiul

supremației dreptului european, chiar și în cazul în care acest lucru presupune

nerespectarea unor decizii ale Curții Constituționale date la noi în tară.

Prin

Deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 li s-a produs și mai multă inechitate,

aceste decizii lăsându-i practic fără nicio apărare la nivelul dreptului

național.

Dacă

instanța nu va da eficiență în soluționarea prezentului litigiu principiilor

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a ne

garanta dreptul la un proces echitabil conform prevederilor art. 6, la

respectarea art. 14 privind interzicerea discriminărilor, dar și aceea de a da

eficiență deplină dispozițiilor art. 41 coroborat cu art. 1 Protocolul nr. 1 al

Convenției sunt nevoiți să apeleze la instanțele europene.

Solicită,

în virtutea puterilor cu care instanța este învestită, să nu rețină conținutul

deciziilor Curții Constituționale deoarece s-ar crea o situație discriminatorie

în raport de modul în care alte instanțe naționale au procedat la acordarea de

reparații pentru cei care s-au aflat în situații identice cu reclamanții.

Legea

nr. 221/2009 a fost un act normativ în concordanță cu Recomandarea Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 07 mai 1992 adresată

Comitetului de Miniștri; Rezoluția nr. 1096/1996 referitoare Ia măsurile de

lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei; Declarația de la Vilnius a Adunării

Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Modificările

legislative repetate și bulversante luate direct de executiv ori administrate

beneficiarilor prin intermediul Curții Constituționale urmăresc, de fapt, în

prezent să lipsească de substanță și conținut finalitatea dorită și declarată

inițial prin adoptarea Legii nr. 221/2009.

Susținerea

pârâtului că nu există fonduri în bugetul statului care să susțină eventualele

sume acordate în baza Legii nr. 221/2009 trebuie să fie înlăturată deoarece

aceasta este o simplă afirmație neprobată.

Prin

intrarea României în UE, țara noastră este obligată să respecte de fiecare dată

prevederile europene mai favorabile cetățeanului decât cele din dreptul intern

și de aceea solicită să nu se dea curs recomandărilor instanței de contencios

constituțional și să le fie garantat dreptul la un proces echitabil, conform

art. 6 din Convenție.

O altă

critică privește cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel ignorând

faptul că acestea au fost pe deplin justificate, având în vedere suferințele

îndurate de autor și de recurenți.

Se

critică și faptul că în mod greșit au fost puse în aplicare cele două decizii

ale Curții Constituționale fără a se aștepta ultimele modificări legislative,

care par a fi în favoarea celor care au suferit, și nu în favoarea statului,

care este dator pentru suferința îndurată.

Recurenții

susțin că în data de 12 aprilie 2011 Comisia juridică a Senatului României a

dat aviz de admitere a unei propuneri inițiate de unii deputați P.N.L.

Astfel,

potrivit expunerii de motive, legea vine să corecteze o decizie a C.C.R. prin

care indemnizația pe care o primesc foștii deținuți politici se poate încadra

ca „despăgubire morală” și propune acordarea unor despăgubiri de 300 euro

pentru fiecare zi de detenție și 200 euro pentru fiecare zi de măsură

administrativă; compensația totală neputând depăși 400.000 euro.

Potrivit

textului, aceste compensații bănești urmează să fie acordate oricărei persoane

care a suferit condamnări cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane,

moștenitorilor sau soțului.

Acest

proiect de lege a fost adoptat în Senat, fiind trimis în continuare spre votare

în Camera Deputaților și urmează a fi supus la vot.

La

termenul de judecată din data de 9 mai 2012, Înalta Curte a supus dezbaterii

incidența în speță a Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de instanța supremă în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Criticile

privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul,

care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din

15 noiembrie 2010.

După cum

a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.

789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii

formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. I.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de

desfășurare.

În

consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Potrivit

art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în

soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de

la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.

Cum

decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr.789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de

lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează

a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte

constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin

care instanța de control constituțional a admis excepția de

neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

La acea

dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească

definitivă.

Prin

urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu era

titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr.

l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre

definitivă, care le fi confirmat dreptul la despăgubiri.

Astfel,

în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții

și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei

juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte

a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai

sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum

rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile

reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă

din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar

dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a

celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica

dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele

ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți

fundamentale.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în

măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în

puterea lucrului judecat, care le confirmă dreptul la despăgubiri morale.

În același

timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale

căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării

nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de

protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege, iară nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

În

situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În

concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr.

12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De

altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu

înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției

deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele

judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al

părților.

Prin

urmare, în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind

fondate.

Critica

referitoare la aplicarea normelor europene nu este, de asemenea, fondată.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane, drepturi care, așa cum s-a arătat, sunt condiționale, pentru că ele

depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub

acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României, hotărârea publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod

asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra

României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea

prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii

condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în

cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este

vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată

urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării

deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin

definitivă, din partea instanței de judecată, considerente în consonanță cu

jurisprudența europeană.

În condițiile

în care, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, se constată că acțiunea nu mai are bază juridică pe

acest temei de drept, examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a

daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă. Ca atare, Înalta

Curte nu va mai examina criticile referitoare la modul de cuantificare a

daunelor morale.

Nici

ultima critică nu poate fi primită întrucât instanța de judecată nu poate

pronunța o hotărâre in temeiul unui act normativ viitor/ probabil.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că,

nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții H.G. și J.A. împotriva deciziei nr. 48 din 18

mai 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.