ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8282/2011

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 08 martie 2010, reclamanții B.T., A.Z. și M.L. au solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în calitate de moștenitori ai defunctului D.N., obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat autorului lor ca urmare a condamnării prin Sentința penală nr. 344 din 12 mai 1953 a Tribunalului Militar Iași, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de omisiune de denunțare a complotului, prevăzută de art. 228 C. pen. Prin Sentința civilă nr. 718C din 09 iunie 2010, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic al defunctului tată și bunic D.N.

Prima instanță a reținut, în raport de probele administrate, că reclamanții au făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 221/2001 pentru acordarea daunelor morale. La stabilirea cuantumului acestora instanța a avut în vedere împrejurarea că titularii cererii sunt descendenții persoanei condamnate, iar în raport de scopul daunelor morale - atenuarea condițiilor de viață ale persoanei solicitante - suma acordată trebuie corelată cu condițiile de viață ale societății actuale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând sentința sub aspectul cuantumului daunelor morale și a neaplicării de către instanță a prevederilor O.U.G.

nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/2009, prin care s-a stabilit un cuantum maxim al daunelor ce pot fi acordate. Prin concluziile scrise depuse la dosar pentru termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, în instanța de apel, recurentul a invocat și incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 3 din 12 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea apelată și a respins acțiunea ca neîntemeiată. În motivarea acestei decizii s-a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Această decizie este obligatorie, iar efectele ei se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate. În consecință, acțiunea nu poate fi admisă în condițiile în care temeiul de drept în baza căruia s-au solicitat daunele morale nu mai există. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții B.T., A.Z. și M.L. În motivarea recursului se susține că instanța de apel a aplicat decizia Curții Constituționale, în pofida faptului că această decizie, care face parte din dreptul intern, încalcă principiul supremației dreptului european în raport cu dreptul intern.

Se arată, de către recurenți, că în acest fel se încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 din aceeași convenție, privind interzicerea discriminării, și art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, referitor la protecția proprietății. Recurenții mai susțin în motivarea recursului, că în mod greșit instanța de apel a respins în totalitate pretențiile formulate prin acțiune, fără a se pronunța în raport de temeinicia acestora. În cadrul acestei critici, recurenții reiterează pe larg aspectele de fapt expuse în cadrul acțiunii introductive, precum și argumente din sentința primei instanțe, referitoare la temeinicia pretențiilor.

O altă critică formulată de recurenți se referă la faptul că instanța de apel a respins acțiunea fără a examina fondul cauzei și fără a se pronunța în legătură cu aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, prevăzute de Legea nr. 221/2009, în raport de drepturile și libertățile fundamentale care au fost încălcate prin condamnarea autorului lor (dreptul la viață, torturarea sistematică, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la un proces echitabil și public, respectarea libertății de gândire, conștiință și religie, libertatea de exprimare, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară). Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar la termenul de judecată din 22 noiembrie 2011, reprezentantul său a invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele invocate de reclamanți nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Examinând cu prioritate această excepție, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, deoarece criticile referitoare la încălcarea principiului supremației dreptului european în raport cu dreptul intern, a nesocotirii de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, precum și critica privind nepronunțarea asupra fondului cauzei, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs, susținut de recurenți, potrivit căruia instanța de apel ar fi respins în mod greșit pretențiile formulate prin acțiune, fără a se pronunța în raport de temeinicia acestora, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., fiind o critică de netemeinicie incompatibilă cu structura recursului. Examinând criticile pe care instanța le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se rețin următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea ce privește neexaminarea de către instanța de apel a fondul cauzei și nepronunțarea în legătură cu aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, prevăzute de Legea nr. 221/2009, Înalta Curte constată că aceasta este consecința modului corect (confirmat ulterior prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii) în care instanța de apel a apreciat aplicabilitatea în speță a efectelor deciziei de neconstituționalitate. În condițiile în care, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.T., A.Z. și M.L. împotriva Deciziei nr. 3 din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2011.