ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5064/2012

La data de 4

decembrie 2009 reclamanta P.I.L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei

de 570.000 EURO, echivalent în lei la data plății reprezentând daune morale

pentru prejudiciul suferit de bunicul reclamantei, I.I., urmare a condamnării

cu caracter politic ce i-a fost aplicată în regimul anterior.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința

civilă nr. 1078 din 21 iunie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantei și a

obligat pârâtul la plata sumei de 70.000 EURO, echivalent în lei la data

plății, daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul său.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta este nepoata de fiu al lui I.I.,

care prin Sentința penală nr. 166/1959 a Tribunalului Militar de Regiune Militară

București a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru delictul de

deținere de muniții și armament de tip militar; 9 ani închisoare corecțională

și 4 ani interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii

sociale precum și confiscarea totală a averii. Din totalul pedepselor ce i-au

fost aplicate, autorul reclamantei a executat în regim de detenție o pedeapsă

de 4 ani, 8 luni și 21 de zile, respectiv până la data de 19 decembrie 1963

când a fost grațiat.

Tribunalul a constatat

că situația reclamantei se încadrează în dispozițiile art. (1) alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 și în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din lege a

apreciat că reclamanta este îndreptățită la a primi o reparație, în cuantumul

stabilit prin dispozitivul hotărârii.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Reclamanta a criticat

hotărârea sub aspectul neacordării cuantumului daunelor morale solicitate prin

acțiune, arătând că în mod greșit s-a reținut că au beneficiat de Decretul-Lege

nr. 118/1990.

Pârâtul a criticat

hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanță a sumelor reprezentând

daune morale, arătând că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

despăgubirile morale se acordă în considerarea persoanei care a suferit

efectiv. A criticat și cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi prea

mare și a solicitat reaprecierea acestuia.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a invocat în apel O.U.G. nr. 62/2010

și a solicitat reevaluarea daunelor morale acordate.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 405A din 14 aprilie 2011 a respins apelul reclamantei, a admis

celelalte apeluri declarate în cauză, a schimbat în tot sentința apelată și a

respins cererea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct

de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității

lui cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu

deținea un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.I.L.M. în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat

că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că nu are dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

A susținut că efectul

ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a

principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor

constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și se aplică doar

pentru viitor. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în

prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

La data sentinței

tribunalului s-a făcut aplicarea unui text legal în vigoare, astfel încât

Curtea de Apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (4)

din Constituție care menționează că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării lor, au putere numai pentru viitor.

Înalta Curte a

invocat în ședința publică din 29 iunie 2012, ca motiv de ordine publică,

incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând criticile

formulate prin motivele de recurs, având în vedere inclusiv motivul de recurs

invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control  a

posteriori  de  constituționalitate,  prin  Decizia  Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control

constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Față de dezlegarea

cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata

că în mod legal Curtea de Apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, critica reclamantei în acest sens fiind

nefondată.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme, la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

În consecință, având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului reclamantei, în

condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu

se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.I.L.M. împotriva Deciziei civile

nr. 405 A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG