ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 440/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea adresată instanței la data de 20 iulie 2009, reclamanta P.A.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său și repunerea în drepturi post-mortem a tatălui său cu privire la care s-a dispus decăderea din drepturi și degradarea militară. Tribunalul Suceava, prin sentința civilă nr. 2220 din 2 decembrie 2009, a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la termenul din 20 octombrie 2009 reclamanta și-a precizat acțiunea înțelegând să solicite despăgubiri în cuantum de 720.000 lei reprezentând salariul net al unui comisar de poliție, calculat pe perioada detenției (de 8 ani) și a domiciliului obligatoriu (de 2 ani), ori dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prevăd repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare și nu acordarea unor despăgubiri materiale. În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere că prin hotărârea penală de condamnare nu s-a dispus și decăderea din drepturi sau degradarea militară a tatălui reclamantei, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Suceava, prin decizia civilă nr. 15 din 17 februarie 2010, a admis apelul reclamantei, a casat decizia tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare. În motivare, instanța de apel a reținut că potrivit extrasului din hotărârea penală nr. 283 din 1 iulie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial Iași, reclamanta a dovedit că tatăl său, defunctul R.R., a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani detenție „pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare”, în temeiul art. 193 1 alin. (1) C. pen., condamnare care are caracter politic, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Deși, reclamanta și-a precizat fără echivoc obiectul cererii deduse judecății și temeiul de drept al acesteia, cu indicarea principiului disponibilității părților, prima instanță a schimbat natura daunelor solicitate, din daune morale în daune materiale, interpretând greșit precizările reclamantei care, în lipsa unor criterii prevăzute de lege, a ales drept bază de calcul a despăgubirilor morale solicitate, venitul net lunar al unui comisar de poliție. În rejudecare, tribunalul, prin sentința civilă nr. 1524 din 5 octombrie 2010, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 euro cu titlu de despăgubiri morale. S-a reținut că față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de tatăl reclamantei, pentru infracțiunea prevăzută de art. 193 1 C. pen.

constituie condamnare cu caracter politic, făcând incidente prevederile art. 5 ale aceluiași act normativ, așa cum au fost ele modificate prin O.U.G. nr. 62/2010. În conformitate cu mandatul de executare a pedepsei nr. 526 din 19 septembrie 1955 și cu adresa M.A.I., înregistrată la Penitenciarul Gherla sub nr. 7651 din 13 septembrie 1960, tatăl petentei a fost arestat la 18 septembrie 1952 și eliberat la 15 septembrie 1960, dată de la care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Lătești, raionul Fetești, regiunea Constanța.

Având în vedere vârsta la care a fost arestat, conform actelor de stare civilă depuse la dosar rezultând că arestarea s-a produs când avea 41 de ani, după ce în prealabil a fost scos din poliție în cadrul căreia a activat din 1935, în perioada 1940 – 1945 îndeplinind funcția de șef de Poliție în orașul Vatra Dornei (conform Referatului întocmit de Ministerul Afacerilor Interne - și extraselor din cartea de muncă), având în vedere că la data arestării era căsătorit și avea doi copii minori, precum și perioada de detenție de 8 ani, regimul de exterminare practicat în cadrul închisorilor comuniste fiind de notorietate, cu atât mai mult cu cât defunctul, conform referatului sus menționat, era inapt de muncă, fiind bolnav, tribunalul a constatat că această condamnare a fost de natură să producă grave suferințe fizice și psihice, consecințe negative, în plan personal, familial și social, care justifică acordarea daunelor morale.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul din 7 decembrie 2010 cauza a fost suspendată având în vedere dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Urmare a cererii formulate de pârât cauza a fost repusă pe rol la 13 ianuarie 2010. În cererea de repunere pe rol s-au invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale. Prin decizia civilă nr. 33 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava – secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă; s-a admis apelul declarat de pârât și s-a schimbat în totalitate sentința primei instanțe, în sensul că s-a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituționale. Așa fiind, cum dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, nemaiexistând temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, se impune concluzia că hotărârea primei instanțe, în ceea ce privește acordarea sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, este lipsită de fundament juridic. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Prin urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura în vreun fel. În situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituționalitatea dispoziției legale paralizează efectele juridice ale acesteia. Aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii.

Și aceasta, deoarece, raporturile juridice deduse judecății au luat naștere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziții legale care beneficiau de prezumția de constituționalitate, prezumție care ulterior a fost înlăturată. Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituționalității unor norme juridice nu pot pune în nici un fel în discuție efectele produse anterior, s-ar nega însuși caracterul obligatoriu și opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicție constituțională. Doar într-o astfel de abordare a problemei de drept se dă eficiență practică deciziilor instanței de contencios constituțional, obligația de aplicare a actelor jurisdicției constituționale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate fiind ridicată la rang de principiu constituțional.

Pe de altă parte, atunci când Curtea Constituțională va declara neconstituțională o lege înaintea promulgării ei, efectul acestei decizii, fără îndoială, se va produce pentru viitor, deoarece trimiterea în acest caz a legii spre reexaminare parlamentului va fi ulterioară momentului acestei decizii. Însă, nu același este cazul deciziilor Curții Constituționale prin care se soluționează excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor. Aceasta pentru că, în principiu, hotărârile judecătorești produc efecte declarative, ceea ce înseamnă că ele recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente lor, pe care doar le constată.

Astfel, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, ele nu vor putea avea decât un caracter declarativ, fiind chemate să retroactiveze până în momentul când dreptul garantat de însăși Constituție s-a născut, interpretare care este în sensul art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. De altfel, în legătură cu aceste acte ale Curții Constituționale se observă faptul că dispoziția legală mai sus arătată nu mai prevede că deciziile au putere numai pentru viitor, astfel că ele vor produce efecte retroactive, din momentul în care actul neconstituțional a fost emis. În apel, nu mai au relevanță criticile părților privind cuantumul daunelor, atâta timp cât temeiul juridic în baza căruia au fost acordate nu mai există.

Pentru aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a admis apelul pârâtului și a schimbat în totalitate sentința primei instanțe, în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. Pentru aceleași considerente și având în vedere același temei de drept, apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, neavând relevanță criticile referitoare la modalitatea de soluționare a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, în condițiile în care, chiar textul avut în vedere la stabilirea daunelor morale a fost declarat neconstituțional. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.A.I.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: Respingerea acțiunii a avut la bază o decizie pronunțată de Curtea Constituțională , prin care s-a reglementat situația daunelor morale, în sensul că acordarea acestora ar fi neconstituțională. Această decizie a Curții Constituționale emisă în octombrie 2010, deci în perioada în care prezentul litigiu era pe rol, în mod firesc, nu poate avea aplicabilitatea corespunzătoare decât pentru viitor, respectiv pentru acțiunile de acest gen care vor fi promovate și soluționate după apariția acestor decizii și după publicarea lor efectivă în M. Of.

În condițiile în care, acest litigiu a fost deschis în anul 2009, deci cu mai bine de un an de zile înainte de emiterea deciziei Curții Constituționale, în mod normal aceasta nu poate avea aplicabilitatea corespunzătoare, pentru că orice fel de asemenea acte nu pot fi aplicate retroactiv și, drept urmare, aprecierea făcută de către instanța de apel este vădit nelegală și netemeinică. Soluția, ca atare, pronunțată este de natură să prejudicieze reclamanta în mod efectiv, să își pună amprenta în mod evident, în același timp și pe memoria tatălui său, care a suferit în mod nemeritat o condamnare politică în perioada de început a dictaturii comuniste. Se critică, în continuare, faptul că fondul cauzei nu a mai fost soluționat în nici un fel, în sensul admiterii cererii, ori respingerii acesteia, în funcție de situația de fapt existentă și de probele administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, litigiul a fost soluționat în exclusivitate pe o excepție, raportată la decizia Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unui text din Legea nr. 221/2009, astfel încât este necesar, în aceste condiții, să se admită recursul, să se caseze hotărârea instanței de apel, ca și a instanței de fond, iar dosarul să se trimită pentru rejudecare, pe fondul cauzei, la prima instanță, respectiv Tribunalul Suceava. Temeiul de drept al acestui recurs îl constituie dispozițiile art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.A.I. împotriva deciziei civile nr. 33 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava - secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.