ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

aprilie 2010, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de

46 euro pe zi, reprezentând despăgubiri pentru fiecare din cele 2656 zile de

detenție politică, respectiv pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

nedreaptă dispusă împotriva sa prin sentința penală nr. 307/1957 a Tribunalului

Militar Iași, invocând incidența art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

1472 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Suceava, secția civilă a admis cererea

și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că reclamantul, prin sentința penală nr. 307/1957

a Tribunalului Militar Iași, a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă

silnică și 8 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire

contra ordinii publice, executând 2656 zile de închisoare.

Cum condamnarea

menționată, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

este o condamnare cu caracter politic, instanța a reținut că reclamantul este

îndreptățit la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât

pe perioada detenției, cât și ulterior, după punerea în libertate, statutul de

condamnat afectându-i întreaga viață, despăgubire ce se va cuantifica în raport

de prevederile O.U.G. nr. 62/2010.

Prin decizia civilă nr.

18 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în

tot, sentința, în sensul că a respins cererea formulată de reclamant.

Prin aceeași decizie

a fost respins apelul declarat de reclamant.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că atât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cât și prevederile O.U.G. nr. 62/2010, invocate de

reclamant drept temei juridic al pretențiilor deduse judecății au fost

declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale, decizii obligatorii pentru instanțele judecătorești.

Cum, în conformitate

cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, norma de drept constatată a fi neconstituțională își

încetează efectele juridice similar abrogării, instanța de apel a constatat că,

în lipsa temeiul de drept pe care se fundamenta, cererea dedusă judecății se

impune a fi respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul A.I., invocând incidența dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul susține că instanțele de fond au ignorat legislația

Comunității Europene, relativă la drepturile fundamentale ale omului,

aplicabilă cu prioritate în raport de legislația internă, cu mențiunea că atâta

timp cât Curtea Constituțională este o instituție aservită politic, deciziile

sale se impuneau a fi înlăturate.

Reclamantul solicită,

totodată, a se constata că este îndreptățit să schimbe temeiul juridic al

cererii în despăgubire, sens în care arată că înțelege să invoce, pe lângă

prevederile Legii nr. 221/2009, ca temei juridic nou, dispozițiile art. 998 C.

civ.

Analizând recursul,

în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că nu poate fi primit

pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 316 coroborate cu cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Ca atare, solicitarea

reclamantului de completare a cauzei deduse judecății, fundamentată pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009, cu o nouă cauză juridică, fundamentată pe

dispozițiile art. 998 C. civ., solicitare formulată pentru prima oară în fața

instanței de recurs, nu poate fi primită.

Totodată, se constată

că pretinsul drept de creanță invocat de reclamant, a cărui concretizare sub

aspectul titularului dreptului în funcție de criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009

se putea verifica numai la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de

către o instanță de judecată, nu a fost definitivat pe perioada activității

legii, caz în care, analiza existenței sale se supune dispozițiilor legale în

vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată.

Aceasta, întrucât

dreptul la despăgubire pretins de reclamant nu era un drept născut direct, prin

efectul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, în patrimoniul acesteia, ci

un drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanță de judecată,

motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândește prin simpla formulare a

cererii de chemare în judecată.

Ca atare, în

condițiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu

exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența unui

atare drept de despăgubire în patrimoniul său, reclamantul nu se poate prevala

cu succes de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, pentru

considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi

criticile de nelegalitate formulate de reclamant la adresa considerentelor de

drept reținute de instanța de apel, sens în care recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei nr. 18 din 8

februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.