ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 385/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 46 euro pe zi, reprezentând despăgubiri pentru fiecare din cele 2656 zile de detenție politică, respectiv pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă dispusă împotriva sa prin sentința penală nr. 307/1957 a Tribunalului Militar Iași, invocând incidența art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1472 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Suceava, secția civilă a admis cererea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamantul, prin sentința penală nr. 307/1957 a Tribunalului Militar Iași, a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii publice, executând 2656 zile de închisoare. Cum condamnarea menționată, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, este o condamnare cu caracter politic, instanța a reținut că reclamantul este îndreptățit la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit atât pe perioada detenției, cât și ulterior, după punerea în libertate, statutul de condamnat afectându-i întreaga viață, despăgubire ce se va cuantifica în raport de prevederile O.U.G.

nr. 62/2010. Prin decizia civilă nr. 18 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în tot, sentința, în sensul că a respins cererea formulată de reclamant. Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de reclamant. În motivarea deciziei, instanța a reținut că atât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și prevederile O.U.G. nr. 62/2010, invocate de reclamant drept temei juridic al pretențiilor deduse judecății au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, decizii obligatorii pentru instanțele judecătorești.

Cum, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, norma de drept constatată a fi neconstituțională își încetează efectele juridice similar abrogării, instanța de apel a constatat că, în lipsa temeiul de drept pe care se fundamenta, cererea dedusă judecății se impune a fi respinsă, ca nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.I., invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul susține că instanțele de fond au ignorat legislația Comunității Europene, relativă la drepturile fundamentale ale omului, aplicabilă cu prioritate în raport de legislația internă, cu mențiunea că atâta timp cât Curtea Constituțională este o instituție aservită politic, deciziile sale se impuneau a fi înlăturate.

Reclamantul solicită, totodată, a se constata că este îndreptățit să schimbe temeiul juridic al cererii în despăgubire, sens în care arată că înțelege să invoce, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, ca temei juridic nou, dispozițiile art. 998 C. civ. Analizând recursul, în raport de limitele învestirii, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit dispozițiilor art. 316 coroborate cu cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Ca atare, solicitarea reclamantului de completare a cauzei deduse judecății, fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, cu o nouă cauză juridică, fundamentată pe dispozițiile art. 998 C. civ., solicitare formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, nu poate fi primită.

Totodată, se constată că pretinsul drept de creanță invocat de reclamant, a cărui concretizare sub aspectul titularului dreptului în funcție de criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009 se putea verifica numai la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de către o instanță de judecată, nu a fost definitivat pe perioada activității legii, caz în care, analiza existenței sale se supune dispozițiilor legale în vigoare la momentul la care se cere intervenția instanței de judecată. Aceasta, întrucât dreptul la despăgubire pretins de reclamant nu era un drept născut direct, prin efectul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, în patrimoniul acesteia, ci un drept eventual care trebuia stabilit în prealabil de o instanță de judecată, motiv pentru care un astfel de drept nu se dobândește prin simpla formulare a cererii de chemare în judecată.

Ca atare, în condițiile în care la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre judecătorească definitivă care să constate existența unui atare drept de despăgubire în patrimoniul său, reclamantul nu se poate prevala cu succes de existența unui bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de reclamant la adresa considerentelor de drept reținute de instanța de apel, sens în care recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei nr. 18 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.