ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3004/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1763 din 24 11 2010

Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamantul G.F. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative (a

dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan) luate împotriva

părinților și bunicilor reclamantului prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și

obligarea pârâtului la plata daunelor morale aferente prejudiciului suferit de

antecesorii petentului, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța

această soluție, în esență, prima instanță a reținut în privința primului capăt

de cerere, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii

administrative, faptul că în temeiul prevederilor art. 3 din Legea nr. 221/2009

această măsură este apreciată de legiuitor ca având de drept caracter politic,

astfel că nu se mai impune constatarea caracterului politic al acesteia.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere, referitor la plata daunelor morale, tribunalul a

reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, astfel că, având în

vedere prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992, prima instanță a reținut că

nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor morale

solicitate.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia nr.

440/A din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant,

reținând următoarele considerente:

Prin apelul

exercitat, reclamantul a criticat sentința tribunalului din perspectiva

efectului pe care îl are asupra dispozițiilor legale decizia Curții

Constituționale prin care acestea au fost declarate neconstituționale. Potrivit

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, legiuitorul a statuat că decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie, urmând ca dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale să își înceteze efectele juridice la 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest

interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. De asemenea aceste prevederi

legale stabilesc că pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Făcând aplicarea

acestor prevederi legale la speța de față, Curtea a constatat că prima instanță

a dat relevanța juridică corectă declarării neconstituționale a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că la momentul

pronunțării sentinței apelate (24 noiembrie 2010) dispozițiile anterior

menționate din Legea nr. 221/2009 erau declarate neconstituționale, efectele

lor fiind suspendate de drept până la expirarea termenului de 45 de zile,

acordat de legiuitor autorității legislative pentru a pune în concordanță

prevederile neconstituționale cu normele legii fundamentale. După expirarea

acestui termen, dacă dispozițiile legale nu sunt puse în acord cu normele

constituționale, își încetează efectele.

Prin urmare, din

momentul declarării neconstituționale a unei dispoziții legale, indiferent că

ne aflăm în interiorul termenului de 45 zile sau în afara acestuia, atâta timp

cât dispozițiile legale nu au fost modificate pentru a fi compatibile cu legea

fundamentală, nu-și mai pot produce efectele, nemaiputând constitui temei

juridic pentru valorificarea drepturilor consacrate. În concepția

legiuitorului, declararea neconstituțională a unei dispoziții legale începe

prin a avea un efect mai puțin puternic, constând în suspendarea de drept pe o

perioadă de 45 de zile, ceea ce echivalează cu o încetare temporară a efectelor

juridice, urmată de o încetare definitivă, care se produce la expirarea

termenului, dacă autoritățile legislative nu ies din pasivitate pentru a

remedia neconcordanțele cu legea fundamentală.

De asemenea, nu

există temei legal pentru ca instanța de judecată, sesizată cu un litigiu

întemeiat pe dispozițiile declarate neconstituționale, să suspende judecata

până la expirarea termenului de 45 zile, în condițiile în care prevederile art.

31 din Legea nr. 47/1992, stabilesc că până la expirarea acestui termen,

dispozițiile declarate neconstituționale sunt de drept suspendate.

Pe cale de

consecință, Curtea a considerat că în mod corect și legal prima instanță a

reținut faptul că prin declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai există temeiul juridic pentru

acordarea daunelor morale solicitate de reclamant, astfel că în mod corect s-a

respins acțiunea.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a

formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

apreciat, în mod greșit, că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, are ca efect netemeinicia

acțiunii.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, decizia Curții Constituționale nu era aplicabilă

în speță, întrucât nu poate avea efect retroactiv.

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, astfel că la

acel moment s-a născut în favoarea reclamantului un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri, aceasta fiind legea aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a Deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în

care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.F. împotriva Deciziei nr. 440 A

din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat de GGC - GV