ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 160/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul C.D.N. a chemat în judecată S.R., prin M.F.P., solicitând în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 532 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri pot fi acordare doar pentru condamnările politice, iar nu și pentru măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu, care nu poate fi echivalentă cu o condamnare penală, astfel că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului de lege menționat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 75/ A din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Înlocuind motivarea soluției primei instanțe, în raport de faptul că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent [(putând fi acordate, în continuare, doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b și c din lege, inaplicabile în acest litigiu)], motiv pentru care a respins apelul reclamantului și a menținut soluția de respingere a acțiunii, apreciind totodată că analizarea celorlalte critici din apelul declarat de reclamant nu se mai impune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul C.D.N., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamantul susține următoarele: Instanța de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamant în raport de norma în vigoare la data formulării acțiunii. Decizia Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii. În acest sens, recurentul face referire la practica Curții Constituționale în aplicarea acestui principiu.

De altfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului de constituționalitate nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării pretențiilor în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv art. 998 și art. 999 C. civ., în temeiul cărora recurentul solicită instanței să analizeze elementele răspunderii delictuale a S.R., pentru încălcarea drepturilor garantate de Constituția din 1948 (libertatea de gândire, conștiință, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală, dreptul la o viață normală și la protecția proprietății).

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea ce privește solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se analiza acțiunea sa în pretenții din perspectiva art. 998 și art. 999 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D.N. împotriva deciziei nr. 75/ A din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.