ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 160/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, reclamantul C.D.N. a chemat în judecată S.R., prin M.F.P.,

solicitând în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 obligarea acestuia la plata

sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, ca urmare a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr.

532 din 20 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, despăgubiri pot fi acordare doar pentru condamnările politice,

iar nu și pentru măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu,

care nu poate fi echivalentă cu o condamnare penală, astfel că reclamantul nu

se încadrează în ipoteza textului de lege menționat.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia nr. 75/

A din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca

nefondat.

Înlocuind motivarea

soluției primei instanțe, în raport de faptul că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că nu

mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul

prezent [(putând fi acordate, în continuare, doar despăgubirile la care se

referă art. 5 alin. (1) lit. b și c din lege, inaplicabile în acest litigiu)], motiv

pentru care a respins apelul reclamantului și a menținut soluția de respingere

a acțiunii, apreciind totodată că analizarea celorlalte critici din apelul

declarat de reclamant nu se mai impune.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul C.D.N., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, reclamantul susține următoarele:

Instanța de apel

trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamant în raport de norma

în vigoare la data formulării acțiunii. Decizia Curții Constituționale prin

care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul

neretroactivității legii. În acest sens, recurentul face referire la practica

Curții Constituționale în aplicarea acestui principiu.

De altfel,

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului de

constituționalitate nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea

analizării pretențiilor în conformitate cu prevederile legale în vigoare,

respectiv art. 998 și art. 999 C. civ., în temeiul cărora recurentul solicită

instanței să analizeze elementele răspunderii delictuale a S.R., pentru

încălcarea drepturilor garantate de Constituția din 1948 (libertatea de

gândire, conștiință, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la

corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală,

dreptul la o viață normală și la protecția proprietății).

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs

sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1

din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire

(facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, se

constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei

Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea ce privește

solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în fața instanței de

recurs, de a se analiza acțiunea sa în pretenții din perspectiva art. 998 și art.

999 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă,

deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în

recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de

recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual

și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se

pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel

invocat prin cererea de chemare în judecată.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D.N. împotriva deciziei nr. 75/ A

din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.