ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 720/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La data de 25 iunie 2010, reclamanta S.F. a solicitat instanței

- în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 200.000

euro, pentru prejudiciul moral suferit prin strămutarea sa împreună cu întreaga

familie și stabilirea domiciliului forțat de către organele regimului opresiv

comunist în intervalul 1951 - 1955.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1794 din 23

noiembrie 2010, a respins acțiunea, reținând în esență că prin decizia nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, situație în care temeiul juridic pe care reclamanta

și-a fundamentat demersul judiciar, nu mai există.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 207/ A din 24

februarie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând că, în

condițiile stabilite prin art. 31 alin. (1) și (3) al Legii nr. 47/1992 și art.

147 alin. (4) din Constituție decizia care a declarat neconstituțională o

dispoziție legală, este definitivă și obligatorie iar efectele sale se răsfrâng

și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale, se

mai arată, este obligatorie și opozabilă „erga omnes” inclusiv pentru

instanțele judecătorești având efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În prezent, conchide instanța de

control judiciar, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale,

ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art.

15 (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal, reclamanta S.F. care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., art. 14 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art.

1 al Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care

legea aplicabilă este cea de la data inițierii demersului judiciar.

Instanțele trebuiau să aplice, mai

susține recurenta, făcând trimitere la practica instanței europene, principiul

neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică

numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, regula

constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al

Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc,

efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta

fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a

principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul

a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului

incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se

doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această

dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu

este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate

susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată

perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca

neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia din apel a

fost pronunțată la 24 februarie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care

instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea

niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența

unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese

pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face

trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după

publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată

neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută

de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.F. împotriva deciziei nr. 207/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 07 februarie 2012.