ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 720/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 25 iunie 2010, reclamanta S.F. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 200.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin strămutarea sa împreună cu întreaga familie și stabilirea domiciliului forțat de către organele regimului opresiv comunist în intervalul 1951 - 1955. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1794 din 23 noiembrie 2010, a respins acțiunea, reținând în esență că prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație în care temeiul juridic pe care reclamanta și-a fundamentat demersul judiciar, nu mai există.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 207/ A din 24 februarie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând că, în condițiile stabilite prin art. 31 alin. (1) și (3) al Legii nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală, este definitivă și obligatorie iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții Constituționale, se mai arată, este obligatorie și opozabilă „erga omnes” inclusiv pentru instanțele judecătorești având efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În prezent, conchide instanța de control judiciar, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 15 (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamanta S.F. care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 14 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 1 al Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data inițierii demersului judiciar.

Instanțele trebuiau să aplice, mai susține recurenta, făcând trimitere la practica instanței europene, principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 24 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.F. împotriva deciziei nr. 207/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.