ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 551/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 551/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11

ianuarie 2010, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei

sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000

euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu.

Motivându-și

acțiunea, reclamantul a susținut că la data de 18 iulie 1951, mama sa, Cușa

Virginia, împreună cu familia, a fost strămutată din zona frontierei de vest în

comuna Ezerul, urmare a faptului că erau macedoneni, măsura fiind luată prin

decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Restricția a fost

ridicată abia la data de 27 august 1955, prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27

iulie 1955.

A susținut

reclamantul că averea mamei sale și a familiei acesteia a fost confiscată,

distrusă sau însușită de diverși tovarăși, li s-a stabilit un domiciliu

obligatoriu și nu aveau voie să se deplaseze decât în interiorul satului nou

format, fiind mereu marginalizați de societate, considerați dușmanii poporului,

traumatizați fizic și psihic, tratați cu ură și dușmănie.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile Legii nr. 221/1009.

Prin sentința civilă nr.

780 din 10 iunie 2010, instanța de fond a admis acțiunea în parte și a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 4000 euro cu titlu de despăgubiri

civile (daune morale) pentru măsura administrativă cu caracter politic invocată

în acțiune.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că situația de fapt și de drept redată de

reclamant în acțiune a fost dovedită cu probatoriile administrate în cauză, iar

acesta este îndreptățit conform, dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/1990,

în calitate de succesoar al persoanei față de care a fost luată măsura

administrativă cu caracter politic, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit în urma acestei măsuri.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța a apreciat că trebuie să țină seama și de

măsurile reparatorii deja acordate autoarei reclamantului în baza Decretului-lege

nr. 118/1990, dar și de faptul că perioada petrecută în localitatea de domiciliu

forțat a împiedicat-o pe autoarea reclamantului să desfășoare o activitate

socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material

și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

Prin decizia nr. 265/

A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost

respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

tribunalului.

A fost admis apelul

pârâtului iar sentința schimbată în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată.

Curtea de apel a

reținut următoarele:

Urmare sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată:,,decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 31 alin. (3) din aceiași lege, dar și ale art. 147 alin. (1)

din Constituție:

“

dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3

decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu

poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii

în prezenta cauză.

Faptul că acțiunea

introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două

decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, astfel

cum s-a susținut de către reclamant, având în vedere reglementarea expresă

cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia,,decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie”.

Prin aceste decizii,

Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) litera a

teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945

- 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt

neconstituționale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor

hotărâri .

În condițiile în care

pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe

textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu

dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147

din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, curtea

a apreciat că acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de

instanță.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede

posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se impune acordarea

despăgubirilor pretinse prin cererea dedusă judecății, greșit respinse de

instanța de apel.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, formulată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a

născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul cuantumului, în acord cu dispozițiile deciziei nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale ce a recunoscut principiul neretroactivității legii în cauzele

aflate pe rol la data intervenției O.U.G. nr. 62/2010.

Aplicarea cu efect

retroactiv a deciziei de neconstituționalitate reținută de instanța de apel,

determină în mod inevitabil soluționarea cauzei ca efect exclusiv al

intervenției statului, pentru a-i asigura un rezultat favorabil în litigiul în

care este parte.

Deciziile Curții

Constituționale nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii,

pentru că, în caz contrar, s-ar conferi acestora o forță juridică ce depășește

interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție, plasându-le

deasupra unui principiu fundamental, în mod expres considerat astfel de

Constituție.

Ca urmare, în cazul

proceselor deja declanșate la momentul publicării lor în M. Of., nu le pot fi

aplicate dispozițiile acestora, situația fiind identică cu cea în care o lege

pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul

judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de

data sesizării instanței.

Însuși textul art. 147

din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii doar acelor raporturi juridice care nu au fost

încă deduse judecății.

În măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului care garantează fiecărei persoane

dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice

contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. În caz

contrar, ar însemna că se accepte ingerința statului în dreptul de acces al

reclamantului la o instanță judecătorească, măsură care nu este proporțională

cu scopul urmărit.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului său,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Legea reafirmă

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din CEDO care primează,

în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția României.

Constatarea Curții

Constituționale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare

similară celei cuprinse în alte acte de reparație (Decretul-lege nr. 118/1990),

nu împiedică instanțele ca, în aplicarea art. 20 din Constituție, să dea

prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

omului.

Nerespectând

propriile sale decizii, instanța de contencios constituțional a instituit prin

deciziile menționate, un tratament discriminator între beneficiarii legii

speciale de reparație, incompatibil cu normele și jurisprudența CEDO.

Invocând necesitatea

respectării actelor internaționale adoptate în materie, recurentul a susținut

că se impune indemnizația sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs

prin fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autoritățile

vremii, prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție

reparatorie.

Dreptul subiectiv la

reparație instituit prin legea specială se subsumează noțiunii de „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, și impune

respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanția egalității armelor

recunoscută tuturor participanților la procedura judiciară.

Or, câtă vreme pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însăși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării litigiului, în care pârât este statul, la inițiativa

acestuia, această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării

dreptului reclamantului la un proces echitabil.

În condițiile

constatării unei neconformități cu Constituția, autoritățile statului aveau

obligația să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea

mai mare coerență, starea sa de pasivitate fiind constant sancționată de

instanța europeană.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și

schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii

introductive așa cum a fost formulată.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789

din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil

ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate

de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 265/ A din 14 martie

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2012.