ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 551/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 11 ianuarie 2010, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu. Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că la data de 18 iulie 1951, mama sa, Cușa Virginia, împreună cu familia, a fost strămutată din zona frontierei de vest în comuna Ezerul, urmare a faptului că erau macedoneni, măsura fiind luată prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951. Restricția a fost ridicată abia la data de 27 august 1955, prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. A susținut reclamantul că averea mamei sale și a familiei acesteia a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverși tovarăși, li s-a stabilit un domiciliu obligatoriu și nu aveau voie să se deplaseze decât în interiorul satului nou format, fiind mereu marginalizați de societate, considerați dușmanii poporului, traumatizați fizic și psihic, tratați cu ură și dușmănie. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/1009. Prin sentința civilă nr. 780 din 10 iunie 2010, instanța de fond a admis acțiunea în parte și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4000 euro cu titlu de despăgubiri civile (daune morale) pentru măsura administrativă cu caracter politic invocată în acțiune.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că situația de fapt și de drept redată de reclamant în acțiune a fost dovedită cu probatoriile administrate în cauză, iar acesta este îndreptățit conform, dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/1990, în calitate de succesoar al persoanei față de care a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma acestei măsuri. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța a apreciat că trebuie să țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate autoarei reclamantului în baza Decretului-lege nr. 118/1990, dar și de faptul că perioada petrecută în localitatea de domiciliu forțat a împiedicat-o pe autoarea reclamantului să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

Prin decizia nr. 265/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A fost admis apelul pârâtului iar sentința schimbată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de apel a reținut următoarele: Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:,,decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceiași lege, dar și ale art. 147 alin. (1) din Constituție: “ dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Faptul că acțiunea introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, astfel cum s-a susținut de către reclamant, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia,,decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) litera a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri . În condițiile în care pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, curtea a apreciat că acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanță.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se impune acordarea despăgubirilor pretinse prin cererea dedusă judecății, greșit respinse de instanța de apel.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, formulată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul cuantumului, în acord cu dispozițiile deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale ce a recunoscut principiul neretroactivității legii în cauzele aflate pe rol la data intervenției O.U.G. nr. 62/2010. Aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate reținută de instanța de apel, determină în mod inevitabil soluționarea cauzei ca efect exclusiv al intervenției statului, pentru a-i asigura un rezultat favorabil în litigiul în care este parte. Deciziile Curții Constituționale nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi acestora o forță juridică ce depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție, plasându-le deasupra unui principiu fundamental, în mod expres considerat astfel de Constituție.

Ca urmare, în cazul proceselor deja declanșate la momentul publicării lor în M. Of., nu le pot fi aplicate dispozițiile acestora, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței. Însuși textul art. 147 din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar acelor raporturi juridice care nu au fost încă deduse judecății. În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

În caz contrar, ar însemna că se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, măsură care nu este proporțională cu scopul urmărit. Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului său, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Legea reafirmă posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din CEDO care primează, în conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția României.

Constatarea Curții Constituționale potrivit căreia Legea nr. 221/2009 constituie o reglementare similară celei cuprinse în alte acte de reparație (Decretul-lege nr. 118/1990), nu împiedică instanțele ca, în aplicarea art. 20 din Constituție, să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Nerespectând propriile sale decizii, instanța de contencios constituțional a instituit prin deciziile menționate, un tratament discriminator între beneficiarii legii speciale de reparație, incompatibil cu normele și jurisprudența CEDO. Invocând necesitatea respectării actelor internaționale adoptate în materie, recurentul a susținut că se impune indemnizația sa în scopul acoperirii prejudiciului moral produs prin fapta ilicită concretizată în măsurile abuzive adoptate de autoritățile vremii, prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reală funcție reparatorie.

Dreptul subiectiv la reparație instituit prin legea specială se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, și impune respectarea dreptului la un proces echitabil prin garanția egalității armelor recunoscută tuturor participanților la procedura judiciară. Or, câtă vreme pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însăși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil. În condițiile constatării unei neconformități cu Constituția, autoritățile statului aveau obligația să pună de acord prevederile constatate a fi neconstituționale cu dispozițiile Constituției, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, starea sa de pasivitate fiind constant sancționată de instanța europeană.

A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, „această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 14 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 265/ A din 14 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.