ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 23

februarie 2010 reclamanta C.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat prin M.E.F.P. București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de

500.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative

cu caracter politic, constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 2, art. 5 din Legea nr. 221/2009, Constituția

României, Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În fapt s-a arătat că

prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. familia reclamantei a fost strămutată pe

perioada 18 iunie 1951-2 februarie 1956, iar reclamanta s-a născut în

localitatea unde s-a făcut strămutarea, respectiv Valea Viilor, Fetești,

județul Ialomița.

Prin sentința civilă

nr. 718 din 27 aprilie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 90.000

euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî

astfel instanța a reținut că familia reclamantei a fost strămutată pe perioada

18 iunie 1951-2 februarie 1956.

Această măsură, a

dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu luată în temeiul Hotărârii

Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate reclamantei și

familiei acesteia prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au

repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei fiind întrunite

elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Cât privește

cuantumul daune morale, instanța s-a apreciat că suma de 500.000 euro

solicitată prin acțiune este exagerată, iar o indemnizație echitabilă o

reprezintă suma de 90.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe pârâtul a declarat apel arătând că deportarea familiei reclamantei nu

echivalează cu o condamnare și nu poate constitui temei pentru acordarea

despăgubirilor morale.

Suma de 90.000 euro

acordată drept despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire tară just temei.

Prin decizia nr. 304/

A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă a fost admis

apelul și a fost schimbată hotărârea instanței de fond în sensul că a fost

respinsă acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a verificat apelul în raport de motivele invocate și

de conținutul deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 /2010.

Prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință

juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la

momentul soluționării apelului.

Prin decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O.

(hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

S-a mai reținut că

textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau

proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale

instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale

drepturilor omului de către C.E.D.O.

La data soluționării

apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza

căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista

nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi

fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea și soluția judiciară întemeiată pe acest

text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea, în speță nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, or,

în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În criticile dezvoltate

se susține că instanța de fond în mod corect a acordat reclamantei suma de

90.000 euro în lei la cursul B.N.R. în ziua plății cu titlu de daune morale

această sumă fiind o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit, fără a

reprezenta o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului.

Recursul nu este

fondat.

Cu prioritate, este

de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică

de natură a se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează,

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul

criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura tăcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.B. împotriva deciziei nr. 304/ A din 21 februarie

2011a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012