ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 10 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, reclamanta M.M. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să dispună obligarea acestuia din urmă la

plata sumei de 290.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva

tatălui reclamantei prin stabilirea domiciliului obligatoriu.

În motivarea cererii

reclamanta a susținut că, la data de 18 iunie 1951, familia sa împreună cu

tatăl său a fost dislocată din localitatea de baștină Gelu - Timiș, în

localitatea Perieții Noi - Slobozia, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această

localitate până la data de 01 august 1955, când au fost ridicate restricțiile

respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Prin sentința civilă

nr. 962 din 08 iunie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către

reclamantă a sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă

nr. 104/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a respins apelul declarat de reclamanta M.M. și a admis apelurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 962

din 08 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

A fost schimbată în

parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de

1000 euro, echivalent în lei la data plății efective la cursul B.N.R.

reprezentând despăgubiri, către reclamantă, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că cererea de chemare în judecată dedusă

judecății în dosarul de față, formulată la data de 18 decembrie 2009, a fost

întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum

a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.

Prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010, ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie

2010, deci a intrat în vigoare după data pronunțării hotărârii de primă

instanță, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă

aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea

avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost

declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

Curtea de apel a

constatat că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamanta este

îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii

administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că despăgubirile morale se

acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu

doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres

prevăzută de lege.

Instanța de apel a

reținut că, pe parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate

în M. Of. deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358

și 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond,

apelantul-pârât a solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei

legal, iar prin concluziile scrise intimatul-apelant-reclamant a solicitat să

se aplice dispozițiile art. 20 din Constituția României referitoare la

aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și față de interpretările

acestor dispoziții date de forurile internaționale competente:

Curtea de apel a

analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva

art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil.

Astfel, instanța de

apel a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii

nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru

următoarele argumente:

Principiul de drept

aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp,

este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea

și temeinicia (sau numai legalitatea, în situația căii extraordinare de atac a

recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de

legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate,

tempus regit actum.

Aplicarea în

continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu

contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, deoarece în

cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, care să fi

modificat/abrogat dispozițiile legii vechi, ci de constatarea

neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în

susținerea acțiunii.

În interpretarea

dispozițiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că

deciziile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu

principiile constituționale ale neretroactivității legii și asigurarea

securității juridice, curtea de apel a constatat că norma juridică de drept substanțial

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost

declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data

introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă

juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor

deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al

aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.

În al doilea rând,

curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de

temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru

intimatul-reclamant, care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică

cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment

de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale,

să se constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale,

cu consecințe asupra finalității procesului, prin raportare la situația altor

persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au

fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive

anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Jurisprudența

C.E.D.O. în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice

diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare

trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă”.

De asemenea, art. 16

din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va

fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor

cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă

există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite.

Aplicând la cazul

concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și

nediscriminării, instanța de apel a apreciat că există un tratament juridic

diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate

acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de

către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea

cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și

de alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

condiția de a exista o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui tratament

juridic diferit, în acord cu rațiunea pentru care Curtea Constituțională a

constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție prin adoptarea O.U.G.

nr. 62/2010, expusă în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a

considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic

sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de momentul

în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face în

funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel încât

el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Instanța de apel a

considerat că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii

definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu

depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce țin de organizarea

și gradul de încărcare al instanței.

Ca urmare a

constatării lipsei unei justificări obiective și rezonabile pentru acest

tratament juridic diferit, curtea de apel a constatat că nu se mai pune

problema analizei celei de-a treia condiții pentru respectarea principiului

egalității în drepturi a cetățenilor și al nediscriminării (aceea de a exista

un raport de proporționalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite).

Întrucât art. 14 din

C.E.D.O. stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale

cu unul dintre drepturile și libertățile garantate de Convenție, instanța de

apel a analizat respectarea în speță a imperativului procesului echitabil,

consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă

a sa, și principiul „egalității armelor” (principiul egalității armelor, ca o

garanție implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală

a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără

ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces).

Curtea de apel a

apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale procesului de față, aflat în calea de atac la momentul

publicării acestor decizii, fapt ce ar avea drept consecință suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile judiciare

în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar

analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, curtea

de apel a considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe

considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării

neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în

contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.

(1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic

aplicat nu poate fi diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de

art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul

egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost

explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale

ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere faptul că mutarea

forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură

fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de

libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale

a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (datorate

pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și reputației, a

relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea

umană.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o

doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât

un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune,

imposibil de echivalat bănește.

În consecință,

dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

instanța de apel a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de

intimata-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000

euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă

prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurenta-reclamantă

a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând

că, în raport de suferințele îndurate de tatăl său, s-ar fi impus acordarea

sumei solicitate prin acțiune, respectiv 290.000 euro.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P. și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București au invocat lipsa de temei legal a cererii de

acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția

europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale.

În subsidiar, s-a

susținut că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și

în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este

măsura dislocării.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile comune

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,

ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Așa cum susțin și

recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța

de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de

apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai

este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și

puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i

le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește

criticile subsidiare formulate de recurentul pârât referitoare la faptul că

acordarea daunelor morale, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu

are în vedere și măsurile administrative cu caracter politic, se reține, așa

cum în mod corect s-a stabilit și de instanța de apel, că prin dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării

daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare

cu caracter politic ci și atunci când a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic.

În acest sens,

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera

persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este

vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic”.

Faptul că la lit. a)

din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor

„pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la

concluzia susținută de recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată

cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal,

situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter

politic.

În concluzie,

raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de

acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul

Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în parte.

Întrucât la data

judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanta și-a

fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se

impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelurilor

pârâtului și Ministerului Public pe acest considerent, sens în care

modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a

admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi

schimbată în tot sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată

de reclamantă, ca nefondată.

Celelalte dispoziții

ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat de

reclamantă vor fi menținute.

Recursul declarat de

reclamantă este nefondat.

În raport de

dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza

criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai

justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței

asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea

de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față

de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 104/ A din 4

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a

municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București împotriva deciziei nr. 104/ A din 4 februarie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbă în tot

sentința nr. 962 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă și respinge acțiunea reclamantei M.M., ca nefondată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2012.