ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 251/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta M.M. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 290.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui reclamantei prin stabilirea domiciliului obligatoriu. În motivarea cererii reclamanta a susținut că, la data de 18 iunie 1951, familia sa împreună cu tatăl său a fost dislocată din localitatea de baștină Gelu - Timiș, în localitatea Perieții Noi - Slobozia, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 01 august 1955, când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin sentința civilă nr. 962 din 08 iunie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale. Prin decizia civilă nr. 104/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta M.M. și a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 962 din 08 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 euro, echivalent în lei la data plății efective la cursul B.N.R. reprezentând despăgubiri, către reclamantă, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că cererea de chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față, formulată la data de 18 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009. La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009. Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, ce a fost publicată în M. Of.

nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data pronunțării hotărârii de primă instanță, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

Curtea de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamanta este îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege. Instanța de apel a reținut că, pe parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of.

deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond, apelantul-pârât a solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei legal, iar prin concluziile scrise intimatul-apelant-reclamant a solicitat să se aplice dispozițiile art. 20 din Constituția României referitoare la aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și față de interpretările acestor dispoziții date de forurile internaționale competente: Curtea de apel a analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanța de apel a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru următoarele argumente: Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea și temeinicia (sau numai legalitatea, în situația căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, tempus regit actum.

Aplicarea în continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, care să fi modificat/abrogat dispozițiile legii vechi, ci de constatarea neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

În interpretarea dispozițiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituționale ale neretroactivității legii și asigurarea securității juridice, curtea de apel a constatat că norma juridică de drept substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.

În al doilea rând, curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru intimatul-reclamant, care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului, prin raportare la situația altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Jurisprudența C.E.D.O. în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă”. De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Aplicând la cazul concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării, instanța de apel a apreciat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și de alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. În ceea ce privește condiția de a exista o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui tratament juridic diferit, în acord cu rațiunea pentru care Curtea Constituțională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție prin adoptarea O.U.G.

nr. 62/2010, expusă în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face în funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Instanța de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de încărcare al instanței.

Ca urmare a constatării lipsei unei justificări obiective și rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, curtea de apel a constatat că nu se mai pune problema analizei celei de-a treia condiții pentru respectarea principiului egalității în drepturi a cetățenilor și al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporționalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite). Întrucât art. 14 din C.E.D.O.

stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale cu unul dintre drepturile și libertățile garantate de Convenție, instanța de apel a analizat respectarea în speță a imperativului procesului echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă a sa, și principiul „egalității armelor” (principiul egalității armelor, ca o garanție implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces).

Curtea de apel a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii, fapt ce ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, curtea de apel a considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere faptul că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea umană. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de apel a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de intimata-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Recurenta-reclamantă a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de suferințele îndurate de tatăl său, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acțiune, respectiv 290.000 euro.

Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, s-a susținut că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este măsura dislocării. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește criticile subsidiare formulate de recurentul pârât referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere și măsurile administrative cu caracter politic, se reține, așa cum în mod corect s-a stabilit și de instanța de apel, că prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci și atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”. Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în parte. Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanta și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelurilor pârâtului și Ministerului Public pe acest considerent, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public, va fi schimbată în tot sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Celelalte dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat de reclamantă vor fi menținute. Recursul declarat de reclamantă este nefondat. În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 104/ A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 104/ A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, schimbă în tot sentința nr. 962 din 8 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și respinge acțiunea reclamantei M.M., ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.