ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7941/2011

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 10 martie 2010

înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr.

12446/3/2010, reclamanta M.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să-l oblige pe pârât, în baza dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 290.000 euro, cu

titlu de despăgubiri morale pentru măsura administrativă, cu caracter politic,

de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispusă față de mama reclamantei

pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni și două zile.

În motivarea cererii

s-a arătat că la data de 18 iunie 1951 reclamanta împreună cu familia sa au

fost dislocați din localitatea de baștină Gelu, județul Timiș, stabilindu-se

domiciliul obligatoriu în localitatea Perieții Noi, județul Slobozia.

Prin Decizia nr.

6100/1955 emisă de M.A.I. la data de 1 august 1955 au fost ridicate

restricțiile domiciliare.

Reclamanta arată că

după ridicarea restricțiilor domiciliare nu a mai fost posibilă întoarcerea în

localitatea de baștină deoarece bunurile lor nu mai existau.

În drept acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 835 din 15 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a

civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă acțiunea ca

inadmisibilă.

În motivarea

hotărârii s-a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) permit acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciu moral doar în situația în care aceasta este

urmarea unei condamnări cu caracter politic și nu în situația măsurilor

administrative asimilate condamnărilor cu caracter politic.

Prima instanță

precizează că pentru situația măsurilor administrative cu caracter politic,

art. 5 alin. (1) din lege prevede exclusiv posibilitatea acordării de

despăgubiri materiale.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta.

În motivarea apelului

se susține că legiuitorul nu a intenționat să excludă de la aplicarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) persoanele față de care s-a luat o

măsură administrativă cu caracter politic și prin urmare li s-a cauzat un

prejudiciu moral.

Apelanta arată că

legea din anul 2009 complinește reparațiile obținute în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul apreciind că acestea nu au

fost suficiente.

În opinia apelantei

prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

moment ce situația premisă din articolul menționat nu face distincție între

condamnare și măsura administrativă cu caracter politic.

În drept, apelul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 - 298 C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a

respins apelul ca nefondat.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr.

1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010

sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5

alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010.

Prin Decizia nr.

1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea,

în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere

că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la

lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind

neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin

Decizia nr. 1360/2010.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Sunt îndreptățite

la repararea prejudiciului moral și persoanele care au fost victimele unor

măsuri administrative cu caracter politic și cum reclamanta a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocată în județul

Slobozia, în temeiul art. 5 poate solicita obligarea statului la acordarea

despăgubirilor morale.

- Cu privire la

modificările ulterioare aduse Legii nr. 221/2009 se arată că, la momentul

introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se află în vigoare.

- Deciziile Curții

Constituționale nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea

dispoziției art. 20 din Legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și

tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

- Sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs se constată nefondat recursul în

considerentele celor ce succed.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare

a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui

asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 17 noiembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

În concluzie, în

raport de cele reținute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva Deciziei nr. 11 A din 13

ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.