ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5067/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 28 februarie 2010, reclamanta P.S.J.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând să se constate că în perioada 1950 - 1958 a fost supusă unor măsuri

administrative represive cu caracter politic, astfel cum prevăd dispoz. art. 4

alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat acesta să îi acorde

despăgubiri morale în cuantum de 20.000 euro.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Harghita, secția civilă, prin sentința civilă nr. 3139 din 13

octombrie 2010 a admis în parte acțiunea reclamantei; a constatat că împotriva acesteia

s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 1950 - 1958; a obligat

pe pârât să îi plătească suma de 4.000 euro, cu titlu de daune morale și a respins

solicitarea privind plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a reținut că

tatăl reclamantei a fost declarat chiabur în perioada 1950 - 1958 și din această

cauză a fost discriminată la școală și în alte domenii ale vieții sociale. S-a reținut

că a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prima instanță a considerat

incidente dispoz. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și prin raportare la

art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială a apreciat că suma de 4.000 euro reprezintă

o despăgubire justă pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând

Deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 ale Curții Constituționale, arătând că

acțiunea reclamantei nu mai are fundament juridic.

Curtea de Apel Târgu Mureș,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia

nr. 64A din 31 mai 2011 a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte hotărârea

atacată și a respins petitul referitor la despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării

ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității

acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că, la

data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare reclamanta nu deținea un „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta P.S.J. întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prin prima critică reclamanta

a susținut că nu este echitabil ca o lege adoptată de Parlamentul României să fie

declarată neconstituțională în cursul soluționării cauzei, considerând că instanța

de apel a greșit dând eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cea de a doua critică

conține argumentele pentru care reclamanta consideră că are dreptul la despăgubiri,

încadrându-se în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în raport

de situația de fapt, pe care o reia prin cererea de recurs.

Înalta Curte a invocat

în ședința publică din 29 iunie 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță

a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În primul rând, se reține

că argumentele pentru care recurenta consideră că măsurile administrative luate

împotriva sa au caracter politic în sensul dispoz. art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009 nu au legătură cu motivarea deciziei Curții de Apel, care vizează inexistența

temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, ca efect al Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, Curtea de Apel

nu a analizat pe fond cererea reclamantei din perspectiva îndeplinirii sau nu a

exigențelor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 ci, constatând că a intervenit

un motiv de ordine publică în soluționarea apelului s-a pronunțat prioritar și legal

pe acesta.

În limitele în care instanța

de apel s-a pronunțat, reclamanta a formulat critici și cu privire la efectele,

în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea

temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, care nu pot fi însă primite.

Problema de drept care

se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Cu privire la efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată

s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare

a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în M.

Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of., astfel încât Curtea de Apel în

mod nelegal nu a reținut că produce efecte în cauză această decizie.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii, critica reclamantei în acest sens fiind

nefondată.

Chiar dacă la data promovării

acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar

emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea

ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative,

să fie astfel înlăturat.

În acest context al analizei,

se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a Deciziei

Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală

- a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care

(în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel

cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Partea I

- a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu

mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale europene,

nu i le legitimează”.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta

Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât

respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, în condițiile în care se constată

că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind

deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta P.S.J. împotriva deciziei civile nr. 64/A din 31

mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie

2012.