ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5318/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5318/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Harghita, la data de 17 iulie 2009, sub nr. 1957/96/2009, reclamanta

J.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând,

în temeiul Legii nr. 221/2009, a se constata caracterul politic al măsurii administrative,

prin care acesteia i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 1949-1953,

obligarea pârâtului la despăgubiri morale și la cheltuieli de judecată.

Ulterior, la 26

noiembrie 2009, reclamanții B.A. și S.I. au formulat acțiuni, în Dosarele nr. 2605/96/2009

și  nr. 2606/96/2009, pe rolul aceleiași instanțe, cu aceleași petite.

În motivarea acțiunilor,

întemeiate în drept, pe dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009,

reclamanții au arătat că autorul comun acestora a fost chiabur, organele de securitate

stabilindu-i acestuia și familiei domiciliu obligatoriu, reclamanții fiind privați

de drepturile și libertățile fundamentale și condamnați la un trai indecent și inuman.

La dosarul inițial

nr. 1957/96/2009 au fost conexate, în temeiul art. 164 C. proc. civ., Dosarele

nr. 2605/96/2009 și nr. 2606/96/2009.

Prin sentința

civilă nr. 1292 din 05 mai 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunile

conexe formulate de reclamanții J.I., B.A. și S.I.

A constatat caracterul

politic al măsurilor cu caracter administrativ, la care au fost supuși aceștia,

în perioada 03 iulie 1952-12 iunie 1953.

A respins cererea

reclamanților referitoare la constatarea domiciliului obligatoriu al tatălui, B.G.,

în perioada menționată.

A respins cererea

reclamanților privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, la despăgubiri morale, în sumă de 20.000 RON, pentru fiecare.

A fost obligat

pârâtul la plata sumei de 900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, din probele administrate, că tatăl reclamanților

a fost declarat chiabur, începând din 3 iulie 1952, iar membrii familiei au fost

obligați să predea statului, cote de produse agricole, li s-a stabilit interdicția

de a părăsi localitatea în lipsa acordului autorităților, fiind considerați a avea

opinii ostile clasei muncitoare.

S-a stabilit că

aceste măsuri administrative, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 au

caracter politic, iar cererea privind constatarea domiciliului obligatoriu a fost

respinsă, ca nedovedită.

Referitor la petitul

privind obligarea pârâtului la despăgubiri morale, instanța a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, limitează despăgubirile,

acestea fiind acordate, doar în cazul condamnărilor cu caracter politic.

Sentința instanței

de fond a fost apelată de reclamanți și de pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Harghita, în reprezentarea Statutul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin apelul declarat

de reclamanți, sentința instanței de fond a fost criticată pentru nelegalitate și

netemeinicie, aceștia solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței,

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat și suferit

prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, în cuantumul specificat

în acțiune, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul motivelor

de apel, reclamanții au arătat că din probatoriul administrat, a rezultat că toată

familia suferea, deoarece tatăl reclamanților, își exprima părerea în contradictoriu

cu regimul existent, fiind discriminați de către cei din localitate de domiciliu.

Apelanții-reclamanți

au susținut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) coroborate cu cele ale

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cererea de despăgubiri pentru suferințele

morale este întemeiată deoarece și măsurile administrative abuzive aplicate, au

caracter politic.

La data de 14

septembrie 2010, reclamanții au depus o completare la motivele de apel, în cuprinsul

căreia, au arătat că, prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 și s-a dispus în mod expres, acordarea de despăgubiri,

în cuantum de 10.000 euro, pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic.

Apelul declarat

de pârâtă a adus critici referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată de către

instanța de fond, cu nerespectarea dispozițiilor legale, cu atât mai mult cu cât,

în principiu, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Harghita,

în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu s-a opus

în mod categoric admiterii acțiunii, ci doar s-a arătat faptul că, raportat la obiectul

cauzei, probele administrate nu erau concludente.

Apelanta-pârâtă

a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, în sensul exonerării

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin decizia

nr. 108/A din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă de muncă

și asigurări sociale pentru minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanții

J.I., B.A. și S.I.

A schimbat în

parte sentința Tribunalului și a dispus obligarea pârâtei la 20.000 RON, daune morale

pentru fiecare reclamant.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

A respins ca nefondat,

apelul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Harghita

în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut caracterul complementar al Legii

nr. 221/2009 și rațiunea edictării, aceasta fiind de a acorda, atât persoanelor

care au fost condamnate, cât și acelora cărora li s-au aplicat măsurilor administrative

cu caracter politic, dreptul de a beneficia de daune materiale și morale și a stabilit

că au fost aplicate dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, nedepășindu-se cuantumul despăgubirilor

pentru prejudiciul moral, stabilit prin dispozițiile acesteia.

În considerentele

deciziei, s-a arătat că dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă în mod categoric,

de la despăgubiri pentru prejudiciul moral, persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri politice administrative, ar fi prevăzut această dispoziție, în mod expres.

Instanța de apel

a apreciat că declarațiile depuse de martorii reclamanților la instanța de fond

au arătat că familiilor acestora, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu și le-au

fost interzise activități culturale și sociale.

În ceea ce privește

cuantumul prejudiciului moral, instanța a avut în vedere că aceste persoane au fost

persecutate politic, datorită măsurilor represive la care au fost supuse și a stabilit

că s-a adus atingere drepturilor reclamanților, garantate de art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția respingerii

apelului declarat de pârâtă a fost motivată, în sensul că, în mod corect, prima

instanță a dispus obligarea pârâtei să suporte cheltuielile de judecată, angajate

de reclamanți, proporțional cu pretențiile admise, fiind aplicate corect prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și neincidente, dispozițiile art. 275 din același

Cod.

Împotriva deciziei

nr. 108/A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă de

muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, a declarat recurs, pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Harghita în reprezentarea Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o sub aspectul nedovedirii întinderii

prejudiciului moral, care a fost acordat, contrar practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului, în lipsa unor criterii și a principiilor echității și proporționalității,

într-un cuantumul exagerat de mare.

S-a invocat jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, constantă în statuarea în echitate și în raport

de circumstanțele cauzei a cuantumului daunelor morale.

Recurenta-pârâtă

a susținut că, numai persoanele care au fost condamnate politic pot solicita daune

morale și a arătat că, în speță, măsura cu caracter administrativ la care au fost

supuși reclamanții și familia acestuia, nu se încadrează în cerințele dispozițiilor

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar la dosarul cauzei nu s-a depus nicio

dovadă prin care să se ateste stabilirea obligatorie a domiciliului, din motive

politice.

Recursul este

fondat și urmează a fi admis în limita și pentru considerentele ce succed:

De plano, situația

pe care o susține reclamanta este încadrabilă, în drept, în dispozițiile art. 4

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc că persoanele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 (text unde se

enunță limitativ actele normative și măsurile administrative pe care le-au edictat,

considerate ex lege ca având caracter politic), pot solicita instanței de judecată

să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) urmând

a se aplica în mod corespunzător.

Art. 1 alin.

(3) impune cerința săvârșirii unor fapte într-unui din scopurile prevăzute la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Din cuprinsul

acțiunii introductive, reiese că reclamanții susțin doar că aceștia și familiile

lor au fost supuși unor măsuri discriminatorii pe criteriu de avere, fără să invoce

comiterea unei fapte pentru înlăturarea acestora, constând în acțiuni sau inacțiuni

de oponentă, de rezistență la regimul politic al vremii și pentru care li s-a aplicat

o sancțiune administrativă abuzivă, după cum se statuează în art. 2 lit. e) din

O.U.G. nr. 214/1999, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Lege.

Art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, permite, într-adevăr, persoanelor care au făcut obiectul

unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite,

de asemenea, instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora,

sens în care prevede că art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 1

alin. (3), „constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999".

Scopurile prevăzute

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 sunt:

- exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului

de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

- militarea pentru

democrație și pluralism politic;

- propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

- respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale;

- înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă

ori de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine socială".

Rezultă că, în

interpretarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie

măsură administrativă cu caracter politic măsura aplicată în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 pentru fapte, prin a căror săvârșire s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Conform art. 1

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „constituie condamnare cu caracter politic orice

condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie

1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul

totalitar instaurat în data de 6 martie 1945".

În cazul concret

dedus judecății, din înscrisurile anexate cererilor de chemare în judecată, nu rezultă

ca fiind dovedită măsura administrativă aplicată, în raport de îndeplinirea condițiilor

prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv ca această măsură

luată de organele de securitate, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu, să fi fost întemeiată pe unul sau mai multe acte normative, din cele

descrise expres de legiuitor, la lit. a)-f) ale art. 3 din Legea menționată.

Sigurele dovezi

produse în cauză sunt acelea referitoare la stabilirea calității de chiabur a lui

B.G., conform extrasului din 14 mai 2009, emis de Arhivele Naționale - Direcția

Județeană Harghita, după hotărârea referitoare la chiaburi și declarația martorilor

N.A. și L.D. autentificată la notariat, în cuprinsul căreia se reține că B.G. și

familia sa, au fost persecutați politic și au avut stabilit domiciliu obligatoriu,

în comuna F., sat A., județul Harghita.

Or, aceste înscrisuri,

împreună cu declarația aflată la dosarul de fond, dată de martorul N.A., nu îndeplinesc

condițiile cerute de lege, în sensul mai sus arătat, astfel că în cauză, nu sunt

incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și, ca atare, nu se

poate reține caracterul politic, cum, în mod greșit au apreciat instanțele de fond

și apel, cu nesocotirea acestor dispoziții legale.

Fondată este și

critica privind nedovedirea domiciliului obligatoriu, simpla declarație a martorilor

nefiind suficientă, în lipsa unei decizii emisă de autorități, care să ateste fără

putință de tăgadă, că s-a luat măsura administrativă mai sus enunțată.

Interpretarea

dată de instanțe raportului juridic cu privire la constatarea caracterului politic

al măsurii este nelegală și este de observat, în acest context, că nu au fost acordate

reclamanților nici drepturile conferite în temeiul altor acte normative, cum ar

fi Decretul-Lege nr. 118/1990, aceștia nefiind beneficiarii unor astfel de măsuri.

Criticile referitoare

la nerespectarea criteriilor privind stabilirea întinderii daunelor morale, în raport

de practica Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi analizate, deoarece vizează

un aspect ce nu poate fi cenzurat de instanță, în lipsa constatării caracterului

politic al măsurii, astfel că acest motiv nu poate fi analizat în prezenta cauză,

nefiind incidente nici prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009 și nedovedită,

printr-o decizie emisă de autorități, măsura administrativă, având ca obiect dislocarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile care

să atragă aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Așa fiind, constatând

incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la aplicarea greșită

în speță, a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, conform art.

314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârile pronunțate

și, în fond, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Harghita în

reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 108/A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă de

muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Casează decizia

atacată, precum și sentința nr. 1292 din 5 mai 2010 a Tribunalului Harghita, secția

civilă, și, în fond, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 iunie 2011.