ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4531/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalului Harghita, prin sentința civilă nr. 298 din 09 februarie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta F.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Harghita, constatând caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele vremii împotriva reclamantei în perioada 21 august 1951-28 septembrie 1956, ca urmare a stabilirii calității de chiabur a socrului reclamantei, defunctul F.M. Prin aceeași hotărâre s-au respins capetele de cerere formulate de reclamantă privind acordarea despăgubirilor morale și materiale, obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei în favoarea reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că din probele administrate a rezultat faptul că socrul reclamantei, F.M. a fost declarat chiabur în anul 1951, întrucât deținea o instalație agricolă și a avut un angajat, astfel că întreaga familie a suferit persecutări din partea organelor de ordine. Instanța de fond a reținut că membrilor familiei, inclusiv reclamantei, le-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în comună și aveau obligația de a preda produsele agricole provenite din munca agricolă pe care o desfășurau, către stat. S-a constatat că sunt întrunite condițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al măsurilor administrative luate de organele represive împotriva reclamantei în perioada 21 august 1951 – 28 septembrie 1956, însă s-a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ despăgubiri se pot acorda numai pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic.

Referitor la despăgubirile materiale, instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada acestora. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părți. Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, inclusiv a petitelor vizând acordarea despăgubirilor. În motivarea apelului a arătat că prima instanță a dat o interpretare restrictivă eronată prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât rezultă fără dubiu că au dreptul la despăgubiri și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Harghita, a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 300 lei.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat că acordarea cheltuielilor de judecată s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale, întrucât instituția nu s-a opus în mod categoric admiterii acțiunii, ci doar a arătat în apărare că, raportat la obiectul cauzei, probele administrate nu erau suficiente. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia civilă nr. 52/A din 28 aprilie 2010 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta F.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Curtea de apel a reținut următoarea situație de fapt: Socrul reclamantei, F.M. a fost declarat chiabur, apreciindu-se că ar fi aparținut clasei exploatatoare, întrucât a deținut o instalație agricolă (batoză) și a avut un angajat care lucra cu acest utilaj.

Martorii audiați D.D. și N.I. au arătat că întreaga familie a lui F.M., inclusiv reclamanta au suferit persecutări din partea organelor de ordine, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în comuna Șoimușu Mare și nu puteau să părăsească localitatea fără acordul organelor de ordine, fiind obligați să se prezinte periodic la sediul acestora. Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, textul legal făcând trimitere la art. 1 alin. (3) din același act normativ, care la rândul său, face trimitere la unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Curtea a apreciat că față de această stare de fapt, prima instanță a reținut corect că măsurile administrative luate față de reclamantă de organele represive, în perioada 21 august 1951 – 28 septembrie 1956, ca urmare a declarării socrului acesteia ca fiind chiabur, au avut un caracter politic, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. De altfel, acest aspect nici nu a făcut obiectul criticilor pârâtului.

Referitor la despăgubirile solicitate de reclamantă, Curtea a reținut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [lit. a)], respectiv, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare [lit. b)]. Curtea a apreciat că față de prevederile legale menționate, în mod legal prima instanță a constatat că despăgubiri morale se pot acorda numai pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, reclamanta nu a făcut dovada acestora, în sensul că nu a administrat probe în privința valorii utilajului agricol deținut de socrul său și nici nu a probat faptul că utilajul respectiv ar fi fost confiscat, ca efect al unei măsuri administrative. Față de aceste considerente, instanța de apel a constatat că apelul reclamantei este nefondat. Referitor la apelul pârâtului, s-a constatat că acesta vizează exclusiv obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Analizând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate de apelant, instanța a constatat că prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că reclamanta nu a probat pretențiile formulate.

Față de acest aspect, în mod legal instanța de apel a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară de situația în care a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. Cum pârâtul a căzut în pretenții, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prima instanță obligându-l în mod legal la plata cheltuielilor de judecată, astfel că nici apelul pârâtului nu este fondat. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.E. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta a arătat că a solicit instanței de judecată să se constate că socrul său F.M., a fost declarat chiabur și datorită acestui statut social nedrept, atât acesta cât și familia, inclusiv reclamanta, au suferit persecuții din partea organelor de ordine de atunci, între care stabilirea domiciliului obligatoriu în localitate, etc. In această situație, a solicitat și despăgubiri materiale - constând în valoarea unui utilaj agricol (tocmai datorită deținerii acestui utilaj fiind declarat chiabur), cât și daune morale pentru suferințele îndurate în plan psihic.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, constatând că aceste măsuri abuzive au avut caracter politic, potrivit art. 1 alin. (3), art. 3 și art. 4 alin. (3) din Legea 221/1999, însă a respins capetele de cerere privitoare la despăgubiri, cu motivarea că daunele materiale n-au fost dovedite, iar cele morale nu i se cuvin deoarece situația socrului său nu se încadrează în prevederile art. 5 din aceeași lege, respectiv nu a suferit o condamnare cu caracter politic. Instanța de apel a respins apelul reclamantei, preluând motivarea instanței de fond. Recurenta-reclamantă a susținut că ambele instanțe au interpretat greșit prevederile legale menționate, adică art. 5, deoarece, situația socrului și a familiei sale se încadrează perfect în alin. (1) al acestei legi, care prevede că, pe lângă persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic, pot solicita despăgubiri și acele persoane care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Adoptând acest punct de vedere ambele instanțe au făcut o aplicare mai mult decât restrictivă a acestor prevederi legale, interpretând greșit prevederile legale menționate, adică art. 5, deoarece, situația socrului și a familiei sale se încadrează perfect în alin. (1) al acestei legi, care prevede că, pe lângă persoanele care au suferit o condamnare cu caracter politic, pot solicita despăgubiri și acele persoane care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că reclamanta nu a probat existenta unui prejudiciu material sau moral astfel încât să se poată reține că măsurile luate împotriva familiei reclamantei au avut un caracter politic.

Totodată a solicitat ca instanța să aibă în vedere prevederile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 cu privire la cuantumul daunelor suferite ca urmare a măsurilor abuzive. Analizând recursul reclamantei, Înalta Curte constată că este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente: În speță, reclamanta a formulat acțiunea la data de 15 octombrie 2009, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind astfel cerința impusă de dispoz. art. 5 alin. (1) din acest act normativ privind termenul de sesizare a instanței. Cu privire la despăgubirile materiale soluția instanței de apel este la adăpost de critică atât timp cât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, faptul că utilajul agricol aparținând subiectului principal al măsurii abuzive a fost confiscat și nici valoarea acestuia.

În ceea ce privește neacordarea daunelor morale, contrar celor reținute de instanțele de fond, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, critica în acest sens fiind întemeiată. Astfel, faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.

Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …”. Așa fiind, categoriile de despăgubiri – morale și materiale - enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Interpretarea potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu și pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispozițiilor de la alin. (1) al art. 5 și însăși rațiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic – condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării – moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 iar, nerecunoscând reclamantei dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin stabilirea de domiciliu obligatoriu pentru ea și familia sa, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea incorectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege. În consecință, reținând că această critică este fondată, Înalta Curte urmează ca, în aceste limite, conform art. 312 alin. (1) și (5) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., să admită recursul reclamantei, să caseze decizia recurată, și, admițând apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 298 din 9 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, să o desființeze, în parte, și să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea capătului de cerere privind daunele morale. În rejudecare, instanța va avea în vedere atât faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă cu caracter politic cât și apărările formulate de pârât prin întâmpinare referitoare la cuantumul daunelor, ținând cont de faptul că prevederile O.U.G. nr. 62/2010, act normativ invocat de acesta, au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F.E. împotriva deciziei nr. 52/A din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează, în parte, decizia recurată. Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 298 din 9 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, pe care o desființează, în parte, și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea capătului de cerere privind daunele morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2011.