ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4530/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, la data de 27 august 2009, sub nr. 2151/96/2009, reclamantul B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că tatăl său, B.K., în prezent decedat, a suferit o condamnare cu caracter politic, constând în includerea sa pe lista chiaburilor, în baza procesului verbal din 30 iunie 1952 încheiat de Comitetul executiv al Sfatului popular raional Racoș, precum și să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009.

La acest dosar s-a dispus conexarea Dosarului nr. 2153/96/2009, în ședința publică din 19 ianuarie 2010, privind pe reclamanta B.I., și a Dosarului nr. 2152/96/2009, în ședința publică din 03 noiembrie 2009, privind pe reclamantul B.T., instanța apreciind că litigiile au același obiect, au calitate de reclamanți trei frați, situație în care se impune administrarea acelorași probe, cauzele având strânsă legătură. Prin sentința civilă nr. 226 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanți; s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele represive, la data de 28 iunie 1952, ca urmare a stabilirii calității de chiabur a tatălui reclamanților, defunctul B.K; s-au respins capetele de cerere privind acordarea despăgubirilor morale.

În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele: Din procesul verbal încheiat la data de 28 iunie 1952, de Comitetul executiv al Sfatului popular raional Racoș, rezultă că numitul B.V.C. a figurat la categoria socială de chiaburi, fiind cârciumar (fila 3). Primăria comunei Ulieș, în adeverința nr. 1171/2009, arată că nu deține evidențe cu privire la stabilirea domiciliului obligatoriu al familiei chiaburului B.V.C. între anii 1949-1959 (fila 28). Totodată, din adeverința nr. 781 din 19 august 2009, eliberată de M.A.N.

- Direcția Instanțelor Militare, rezultă că nu au fost identificate documente care să ateste că tatăl reclamanților ar fi fost supus unei măsuri administrative abuzive, dispusă de fostul M.A.I., ulterior datei de 06 martie 1945 (fila 9). Din declarațiile martorilor B.V.și J.D., rezultă că tatăl reclamanților deținea o cârciumă, fiind declarat chiabur, iar, din acest motiv, membrii familiei sale, printre care și reclamanții care au conviețuit cu acesta, au suferit persecutări din partea organelor de ordine în perioada anilor 1950. Astfel, membrii familiei aveau obligația remiterii către stat a unor cote mari de produse agricole, au fost obligați să efectueze muncă în folosul comunității, au avut interdicția de a părăsi localitatea, iar, la școală, copiii au fost admiși doar în clasele primare.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. În speță, împrejurarea că numitul B.V.C. a fost declarat chiabur din motivul că a fost cârciumar este, prin esență, o măsură abuzivă, caracteristică unui regim de opresiune. Este evident că persecutarea unei persoane care nu a săvârșit niciun act de natură infracțională, singura culpă a acesteia fiind că a deținut un local, are o natură politică, fiind exercitată de organele represive ale regimului comunist. Acest aspect întrunește condițiile reglementate de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel încât instanța a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele represive la data de 28 iunie 1952, împotriva tatălui reclamanților, defunctul B.K.

(prenumele cu care figurează în certificatul de naștere și de deces, la fila 6 și 7), ca urmare a stabilirii calității de chiabur. În ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamanți, referitor la acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit, în cuantum de 750 lei lunar, conform precizărilor de la fila 26, Tribunalul a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri morale se pot acorda numai pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic. Or, în speța dedusă judecății, nici reclamanții și nici antecesorul acestora nu au fost condamnați politic, ci au suferit de pe urma măsurilor administrative abuzive luate împotriva lor de organele represive din acea perioadă; ca urmare, nu există temei legal în baza căruia despăgubirile morale să poată fi acordate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de acordare a despăgubirilor. Prin Decizia civilă nr. 102/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, s ecția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a respins apelul declarat de reclamanți, cu opinie separată în sensul admiterii căii de atac, schimbării, în parte, a hotărârii primei instanțe și obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 750 lei lunar, pentru perioada 01 iulie 1952 - 31 decembrie 1959, în favoarea reclamanților. În pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a constatat că Legea nr. 221 din 2009 este un act normativ care vine să completeze măsurile de reparare morală și materială adoptate deja prin Decretul – lege nr. 118/1990 sau prin O.U.G.

nr. 214/1999. Din chiar titlul legii se face distincție între două categorii de măsuri pe care Statul Român le-a luat împotriva propriilor cetățeni, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, considerate ca având un caracter politic, și anume condamnări dispuse prin hotărâri judecătorești și măsuri administrative. Art. 5 alin. (1) din Lege prevede că persoanele care au suferit condamnări sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative pot solicita, în 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la una dintre cele trei măsuri reparatorii prevăzute la literele a), b) și c) din articol. Foarte important este faptul că măsurile reparatorii sunt prevăzute distinct în raport cu natura măsurii represive luată de Statul Român în perioada amintită.

Astfel, despăgubirile pentru prejudiciul moral se acordă doar pentru cei care au suferit o condamnare printr-o hotărâre judecătorească, așa cum este ea definită la art. 1 alin. (1), (2) și (3) din Lege. Această măsură de reparare nu este aplicabilă însă și celor față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic. În final, trebuie precizat că legiuitorul a avut în vedere nu doar repararea prejudiciului material, ci și a celui moral, recunoașterea caracterului politic al măsurilor adoptate în perioada comunistă încadrându-se în cea de-a doua categorie. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele considerente: Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, Curtea respingând în mod eronat apelul declarat, deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanței obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin urmare, în mod greșit, instanța a considerat că asemenea daune se pot acorda doar celor care au fost condamnați printr-o sentință penală, legea stabilind aceste daune și pentru cei care au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic. Dispozițiile art. 1 lit. a) alin. (1) in O.U.G.

nr. 62/2010 prevăd, în mod expres, acordarea despăgubirilor și pentru persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În plus, dacă legea ar distinge între cele două categorii sub aspectul daunelor morale, aceasta ar însemna crearea unor discriminări pentru persoane aflate în situații similare. În continuare, recurenții descriu ce consecințe au suportat, ei și ascendenții, ca urmare a măsurii administrative luată față de autorul lor, solicitând admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a Deciziei recurate, în sensul admiterii capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale suferite în perioada 01 iulie 1952 - 31 decembrie 1959, de către familia reclamanților, ca urmare a măsurii represive politice aplicate tatălui lor, B.K.

În dosar a depus întâmpinare pârâtul, solicitând respingerea recursului, raportat și la D eciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, în ceea ce privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, invocată de pârât, și care, în opinia sa, ar înlătura temeiul acordării daunelor morale, această apărare trebuie analizată prioritar susținerilor recurenților, deoarece, prin aceasta, se invocă o chestiune cu caracter general, și anume că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, indiferent dacă persoana a suferit o condamnare cu caracter politic sau o măsură administrativă cu un asemenea caracter.

Prin urmare, nu ar mai conta felul represiunii politice suportate de reclamanți, dreptul la despăgubiri morale fiind suprimat pentru toate categoriile de condamnări, respectiv, măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce ar susține hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul soluției date cererii de acordare a daunelor morale, cu o altă motivare însă față de cea a instanțelor anterioare. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile pârâtului sunt neîntemeiate. Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor intimatului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamanților la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 29 iulie 2010, iar Decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce prima instanță a verificat și stabilit cu putere de lucru judecat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de autorul părților.

Față de efectele Deciziei Curții Constituționale pentru reclamanți și pentru orice alt solicitant aflat în situația lor, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european. Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept. Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par.52).

Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanții au formulat acțiuni, ulterior conexate, la 27 august 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. Au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă cu privire la care prima instanță a recunoscut caracterul politic în condițiile art. 4 alin. (2) din Lege, această soluție nu a fost criticată de pârât și, prin urmare, a intrat în puterea lucrului judecat. Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamanții ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat. În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”. Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului. Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității sus-enunțat. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamanții, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de autorul lor, cu consecința speranței legitime la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului. Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană pentru care s-a recunoscut, în mod definitiv, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de autorul său, ceea ce implică speranța legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamanților, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol. Aplicarea deciziei în discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamanți, de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale. Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, i-ar lipsi practic pe reclamanți, și în absența oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul/vocația la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă, de constatare a caracterului politic al măsurii administrative, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea Deciziei sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării acestei decizii.

În ceea ce privește criticile recurenților referitoare la soluționarea greșită a cererii de acordare a daunelor morale, acestea sunt întemeiate. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.

Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă. Trebuie avute în vedere însă, în soluționarea cauzei, nu numai interpretarea gramaticală, ci și perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, Înalta Curte reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, este necesar să fie corelată dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic. În urma acestei corelări, se deduce intenția legiuitorului de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. 1, prevedea că „La articolul 5, alin. (1), lit. a) se modifică și va avea următorul cuprins: „a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”. Chiar dacă art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică în cererea de recurs a reclamanților.

Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative. Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

De asemenea, constatarea caracterului politic al măsurii administrative în persoana autorului reclamanților, chiar dacă reprezintă în sine o reparație morală pentru acesta și moștenitorii lui, nu poate înlătura dreptul părților la beneficiul material care rezidă din crearea unui prejudiciu moral. Astfel, este adevărat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile.

Prin urmare, nerecunoscând reclamanților de plano dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic stabilită ca atare de prima instanță, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

Cum ambele instanțe nu au intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor morale, determinat de opinia juridică pe care au împărtășit-o în legătură cu posibilitatea acordării daunelor pentru măsurile administrative cu caracter politic, Înalta Curte va proceda la admiterea căilor de atac declarate în cauză și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru ca aceasta să verifice pretențiile reclamanților din perspectiva temeiniciei lor, raportat la efectele pe care le-a avut pentru autorul lor măsura dispusă și la prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a menționării lui în calitate de „chiabur” în evidențele administrative ale epocii politice respective, dar și de eventualele reparații anterioare acordate acestuia, în sensul art. 5 alin. (1 1 ) din Lege.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți și va casa decizia recurată. Pentru aceleași motive, în baza art. 297 alin. (1) din Cod, va admite apelul reclamanților împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va desființa și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Harghita în ceea ce privește cererea reclamanților de acordare a daunelor morale. Cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți în fazele procesuale ale apelului și recursului vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.C., B.T.și B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia recurată. Admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 226 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Harghita. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2011.