ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4530/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4530/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Harghita, la data de 27 august 2009, sub nr. 2151/96/2009,

reclamantul B.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că tatăl său, B.K., în prezent

decedat, a suferit o condamnare cu caracter politic, constând în includerea sa

pe lista chiaburilor, în baza procesului verbal din 30 iunie 1952 încheiat de

Comitetul executiv al Sfatului popular raional Racoș, precum și să fie obligat

pârâtul la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009.

La acest dosar s-a

dispus conexarea Dosarului nr. 2153/96/2009, în ședința publică din 19 ianuarie

2010, privind pe reclamanta B.I., și a Dosarului nr. 2152/96/2009, în ședința

publică din 03 noiembrie 2009, privind pe reclamantul B.T., instanța apreciind

că litigiile au același obiect, au calitate de reclamanți trei frați, situație

în care se impune administrarea acelorași probe, cauzele având strânsă

legătură.

Prin sentința civilă nr.

226 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă, s-a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamanți; s-a constatat caracterul politic al

măsurilor administrative luate de organele represive, la data de 28 iunie 1952,

ca urmare a stabilirii calității de chiabur a tatălui reclamanților, defunctul

B.K; s-au respins capetele de cerere privind acordarea despăgubirilor morale.

În pronunțarea

acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele:

Din procesul verbal

încheiat la data de 28 iunie 1952, de Comitetul executiv al Sfatului popular

raional Racoș, rezultă că numitul B.V.C. a figurat la categoria socială de chiaburi,

fiind cârciumar (fila 3).

Primăria comunei

Ulieș, în adeverința nr. 1171/2009, arată că nu deține evidențe cu privire la

stabilirea domiciliului obligatoriu al familiei chiaburului B.V.C. între anii

1949-1959 (fila 28). Totodată, din adeverința nr. 781 din 19 august 2009,

eliberată de M.A.N. - Direcția Instanțelor Militare, rezultă că nu au fost

identificate documente care să ateste că tatăl reclamanților ar fi fost supus

unei măsuri administrative abuzive, dispusă de fostul M.A.I., ulterior datei de

06 martie 1945 (fila 9).

Din declarațiile

martorilor B.V.și J.D., rezultă că tatăl reclamanților deținea o cârciumă,

fiind declarat chiabur, iar, din acest motiv, membrii familiei sale, printre

care și reclamanții care au conviețuit cu acesta, au suferit persecutări din

partea organelor de ordine în perioada anilor 1950.

Astfel, membrii

familiei aveau obligația remiterii către stat a unor cote mari de produse

agricole, au fost obligați să efectueze muncă în folosul comunității, au avut

interdicția de a părăsi localitatea, iar, la școală, copiii au fost admiși doar

în clasele primare.

În conformitate cu

prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3,

pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic

al acestora.

În speță,

împrejurarea că numitul B.V.C. a fost declarat chiabur din motivul că a fost

cârciumar este, prin esență, o măsură abuzivă, caracteristică unui regim de

opresiune.

Este evident că

persecutarea unei persoane care nu a săvârșit niciun act de natură

infracțională, singura culpă a acesteia fiind că a deținut un local, are o

natură politică, fiind exercitată de organele represive ale regimului comunist.

Acest aspect

întrunește condițiile reglementate de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

astfel încât instanța a constatat caracterul politic al măsurilor

administrative luate de organele represive la data de 28 iunie 1952, împotriva

tatălui reclamanților, defunctul B.K. (prenumele cu care figurează în

certificatul de naștere și de deces, la fila 6 și 7), ca urmare a stabilirii

calității de chiabur.

În ceea ce privește

capătul de cerere formulat de reclamanți, referitor la acordarea de despăgubiri

pentru prejudicial moral suferit, în cuantum de 750 lei lunar, conform

precizărilor de la fila 26, Tribunalul a reținut că, în conformitate cu

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri

morale se pot acorda numai pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu

caracter politic. Or, în speța dedusă judecății, nici reclamanții și nici

antecesorul acestora nu au fost condamnați politic, ci au suferit de pe urma

măsurilor administrative abuzive luate împotriva lor de organele represive din

acea perioadă; ca urmare, nu există temei legal în baza căruia despăgubirile

morale să poată fi acordate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală în ceea ce

privește soluția pronunțată asupra cererii de acordare a despăgubirilor.

Prin Decizia civilă nr.

102/A din

24 iunie

2010 a Curții de Apel

Târgu-Mureș, s

ecția

civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a respins apelul declarat de

reclamanți, cu opinie separată în sensul admiterii căii de atac, schimbării, în

parte, a hotărârii primei instanțe și obligării pârâtului la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 750 lei lunar,

pentru perioada 01 iulie 1952 - 31 decembrie 1959, în favoarea reclamanților.

În pronunțarea

acestei hotărâri, Curtea a constatat că Legea nr. 221 din 2009 este un act

normativ care vine să completeze măsurile de reparare morală și materială

adoptate deja prin Decretul – lege nr. 118/1990 sau prin O.U.G. nr. 214/1999.

Din chiar titlul legii se face distincție între două categorii de măsuri pe

care Statul Român le-a luat împotriva propriilor cetățeni, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, considerate ca având un caracter politic, și anume

condamnări dispuse prin hotărâri judecătorești și măsuri administrative.

Art. 5 alin. (1) din

Lege prevede că persoanele care au suferit condamnări sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative pot solicita, în 3 ani de la data intrării

în vigoare a legii, obligarea statului la una dintre cele trei măsuri

reparatorii prevăzute la literele

a), b) și c)

din articol. Foarte important este faptul că măsurile reparatorii sunt

prevăzute distinct în raport cu natura măsurii represive luată de Statul Român

în perioada amintită. Astfel, despăgubirile pentru prejudiciul moral se acordă

doar pentru cei care au suferit o condamnare printr-o hotărâre judecătorească,

așa cum este ea definită la art. 1 alin. (1), (2) și (3) din Lege. Această

măsură de reparare nu este aplicabilă însă și celor față de care s-au luat

măsuri administrative cu caracter politic.

În final, trebuie

precizat că legiuitorul a avut în vedere nu doar repararea prejudiciului

material, ci și a celui moral, recunoașterea caracterului politic al măsurilor

adoptate în perioada comunistă încadrându-se în cea de-a doua categorie.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală, în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Hotărârea este dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, Curtea respingând în mod eronat

apelul declarat, deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede că orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative

cu caracter politic poate solicita instanței obligarea statului la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin urmare, în mod

greșit, instanța a considerat că asemenea daune se pot acorda doar celor care

au fost condamnați printr-o sentință penală, legea stabilind aceste daune și

pentru cei care au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic.

Dispozițiile art. 1 lit.

a) alin. (1) in O.U.G. nr. 62/2010 prevăd, în mod expres, acordarea

despăgubirilor și pentru persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

În plus, dacă legea

ar distinge între cele două categorii sub aspectul daunelor morale, aceasta ar

însemna crearea unor discriminări pentru persoane aflate în situații similare.

În continuare,

recurenții descriu ce consecințe au suportat, ei și ascendenții, ca urmare a

măsurii administrative luată față de autorul lor, solicitând admiterea căii de

atac, modificarea, în parte, a Deciziei recurate, în sensul admiterii capătului

de cerere privind acordarea despăgubirilor morale suferite în perioada 01 iulie

1952 - 31 decembrie 1959, de către familia reclamanților, ca urmare a măsurii

represive politice aplicate tatălui lor, B.K.

În dosar a depus

întâmpinare pârâtul, solicitând respingerea recursului, raportat și la

D

eciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și

1358/2010.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Mai întâi, în ceea ce

privește Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, invocată de pârât, și

care, în opinia sa, ar înlătura temeiul acordării daunelor morale, această

apărare trebuie analizată prioritar susținerilor recurenților, deoarece, prin

aceasta, se invocă o chestiune cu caracter general, și anume că nu mai există

temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, indiferent dacă persoana a suferit o

condamnare cu caracter politic sau o măsură administrativă cu un asemenea

caracter.

Prin urmare, nu ar

mai conta felul represiunii politice suportate de reclamanți, dreptul la

despăgubiri morale fiind suprimat pentru toate categoriile de condamnări,

respectiv, măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce ar susține

hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul soluției date cererii de acordare a

daunelor morale, cu o altă motivare însă față de cea a instanțelor anterioare.

Din această perspectivă,

Înalta Curte constată că susținerile pârâtului sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă,

susținerilor intimatului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21

octombrie 2010 nu produce niciun efect în

privința dreptului reclamanților la despăgubiri, cât timp a intervenit în

timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost

declarat la data de 29 iulie 2010, iar Decizia Curții Constituționale în

discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010) și după ce prima instanță a verificat și stabilit

cu putere de lucru judecat caracterul politic al măsurii administrative dispuse

față de autorul părților.

Față de efectele Deciziei

Curții Constituționale pentru reclamanți și pentru orice alt solicitant aflat

în situația lor, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta

instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul

european.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri”

din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot

fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”,

inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin

„o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când

are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este

confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c.

Slovaciei, par.52).

Voința statului a

fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să

asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați

pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate,

prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o

bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

În speță, reclamanții

au formulat acțiuni, ulterior conexate, la 27 august 2009, în consecință, în

termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută

de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Au solicitat

despăgubiri pentru o măsură administrativă cu privire la care prima instanță a

recunoscut caracterul politic în condițiile art. 4 alin. (2) din Lege, această

soluție nu a fost criticată de pârât și, prin urmare, a intrat în puterea

lucrului judecat.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de

succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1

din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu,

dacă reclamanții ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor

morale).

Fără îndoială,

protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile”

unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite

limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul

de lege menționat.

În acest sens, se

prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”.

Prin urmare, art. 1

conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci

și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept:

posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și

reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea

substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea

privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de

conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1

din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun

nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume,

privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate

publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional,

care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a

privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”,

proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de

norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat

că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992

republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după

caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare

sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea

efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca

și reclamanții, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a

recunoscut caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de autorul

lor, cu consecința speranței legitime la despăgubiri, deci, ai unei valori

patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în

recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o

privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei

îndreptățite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii

cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

„indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea

considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții

Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care

impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se

poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie,

aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de o persoană pentru

care s-a recunoscut, în mod definitiv, caracterul politic al măsurii

administrative dispuse față de autorul său, ceea ce implică speranța legitimă

la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecința finală a

respingerii acțiunii reclamanților, aceasta ar conduce la o privare de bun,

fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare

a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva

„dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie

efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări,

limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte

anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia

Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost

urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în

totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din

perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în

vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles,

defavorabilă pentru reclamanți, de respingere a cererii privind acordarea

daunelor morale.

Or, aceasta ar

însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la un tribunal,

ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții

în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, i-ar

lipsi practic pe reclamanți, și în absența oricărei culpe procesuale din partea

lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este

cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul/vocația la despăgubiri.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice

aflate în situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în

speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune

să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă

discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune

ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută

în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea

normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea

niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și

obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă, de

constatare a caracterului politic al măsurii administrative, creează un

tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de

o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o

asemenea hotărâre.

Aplicarea Deciziei sus-menționate

proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni

introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din

punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat),

dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu

este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care

nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura

instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât,

privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării

acestei decizii.

În ceea ce privește

criticile recurenților referitoare la soluționarea greșită a cererii de

acordare a daunelor morale, acestea sunt întemeiate.

Legea nr. 221/2009

conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul

condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.

Într-adevăr, la lit.

a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul

argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Trebuie avute în

vedere însă, în soluționarea cauzei, nu numai interpretarea gramaticală, ci și

perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, Înalta Curte

reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul actului

normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul

măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel după cum

rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu

caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, este

necesar să fie corelată dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din

preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru

repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter

politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei

corelări, se deduce intenția legiuitorului de a despăgubi pentru prejudiciul

moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele

care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului

în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010

care, la art. 1 pct. 1, prevedea că „La articolul 5, alin. (1), lit. a) se

modifică și va avea următorul cuprins:

„a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până

la:

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic…”.

Chiar dacă art. 1 pct.

1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354/2010

a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de

drept ce formează obiect de critică în cererea de recurs a reclamanților.

Din expunerea

motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate,

aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea

despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în

scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma inițială.

În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor

în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor

sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea

echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor

beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit.

a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare

dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu

pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu

caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic, sunt măsuri

abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale

celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

De asemenea,

constatarea caracterului politic al măsurii administrative în persoana

autorului reclamanților, chiar dacă reprezintă în sine o reparație morală

pentru acesta și moștenitorii lui, nu poate înlătura dreptul părților la

beneficiul material care rezidă din crearea unui prejudiciu moral.

Astfel, este adevărat

că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în

bani și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile

nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în

vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la

integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate,

de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate

fi refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei

concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la

a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele

îndurate.

Banii trebuie admiși

printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care

sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică

pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei

pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei

acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt

că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

O atare soluție este

în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor

Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin

condamnare și arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci

recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile.

Prin urmare,

nerecunoscând reclamanților de plano dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic

stabilită ca atare de prima instanță, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr.

221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

Cum ambele instanțe

nu au intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor

morale, determinat de opinia juridică pe care au împărtășit-o în legătură cu

posibilitatea acordării daunelor pentru măsurile administrative cu caracter

politic, Înalta Curte va proceda la admiterea căilor de atac declarate în cauză

și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru ca aceasta să

verifice pretențiile reclamanților din perspectiva temeiniciei lor, raportat la

efectele pe care le-a avut pentru autorul lor măsura dispusă și la prejudiciul

moral suferit de acesta ca urmare a menționării lui în calitate de „chiabur” în

evidențele administrative ale epocii politice respective, dar și de eventualele

reparații anterioare acordate acestuia, în sensul art. 5 alin. (1

1

)

din Lege.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți și va

casa decizia recurată.

Pentru aceleași

motive, în baza art. 297 alin. (1) din Cod, va admite apelul reclamanților

împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va desființa și va trimite cauza

spre rejudecare la Tribunalul Harghita în ceea ce privește cererea

reclamanților de acordare a daunelor morale.

Cheltuielile de

judecată solicitate de reclamanți în fazele procesuale ale apelului și

recursului vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B.C., B.T.și B.I. împotriva Deciziei nr. 102/A din 24

iunie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Casează decizia

recurată.

Admite apelul declarat

de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 226 din 2 februarie 2010 a

Tribunalului Harghita, secția civilă, pe care o desființează și trimite cauza

spre rejudecare la Tribunalul Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 mai 2011.